Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


VI
Spiritualitatea dacă


Pentru că s-a vorbit mult de aportul creștinismului la romanizarea Daciei să reluăm argumentația noastră în ton pe alocuri filopolemic, filosofând, sperăm, într-un mod poate contagios.
De ce nu s-a făcut în continuare serviciul religios în limba latină ca în atâtea alte țări? Atunci n-am mai fi fost, firește, sub influența bizantină.
O paranteză obligatorie. De ce să fim "balcanici" și nu "carpatici" sau "carpatini," cu alte semne - idei (gr. idein, a vedea), idealuri (viziuni în stadiul realizabilului) și idoli (viziuni concretizate pentru uzul tuturor). Intuiția că suntem de tip carpatin, pe care o aveam de pe când studiam tipurile popoarelor, o găsim afirmată astăzi de George Călinescu. Vorbind de Eminescu, el spune: Eminescu, "român de tip carpatin." Eminescu, acest sintetizator al neamului său, acest sicretist al înțelepciunii și al timpului, cu Te naști spre a muri și mori spre a te naște, s-a zămislit cu acel appetitus mortis al strămoșilor săi daci, de care Pomponius Mela zicea: "Quidam feri sunt et ad mortem paratissimi ..." și care credeau în viața viitoare și se închipuiau nemuritori23.
Aceasta-i spiritualitatea pe care am moștenit-o din moși-strămoși. Trebuia să vină vremea să ne-o reamintească poetul vecuirii noastre: Eminescu, acest Fiu al Eminenței.
Aceasta, pentru că mulți cred că avem spirit balcanic.
De ce, la fel, nu facem servicul religios în grecește sau în slavonă, ca la atâtea noroade creștinate cu multe veacuri mai târziu? Suntem siguri că nici o "influență" nu va preschimba limba de baștină, care stă sub puterea absolută a poporului și nu la cheremul tuturor veniților. Iată, goții s-au lăudat că sunt geți și atunci și mai încoace și își atribuiau faptele istorice ale acestora, pe care le aflăm în diverse locuri și din variate surse, fie în Iordanes, fie în altă parte.
Dar să ne urmăm problema printr-un détour. Creștinismul nu fixeaza o dată când apare în Dacia, deoarece chiar unul dintre apostoli, Andrei, a venit aici încă din primii ani de apostolat. Învățătura spirituală a dacilor era o așteptare a noii revelații. De aceea, trecerea a fost lentă, fără peripeții istorice.
Lipsa scrisului este una dintre enigmele dacice. Ce să fie, oare, cu scrierea la acest popor, cu lipsa analelor? Orice scriitură a lor a fost sau distrusă de către sectari și războinici, sau ei înșiși nu s-au servit de cuvântul scris, ca neavând valoarea orală a acestuia, așa cum se grăiau marile învățături: gură către gură. Atât noi, cât și druizii celți, nu ne exteriorizăm gândurile prin scris public. Și apoi, mai știm noi astăzi dacă nu cumva ei posedau cărți-mistere pe care le-au retras la vreme de vandalismele ce apăreau la orizont? Mai putem să cunoaștem ce distrugeri au făcut romanii, barbarii sau cei ce înlocuiau o știință veche cu o dispensațiune nouă? De ce nu s-a scris în trecut? "Erau iubitori de tăcere," ne spune Blaga.
Să continuăm cu încercarea noastră de a aduce puțină lumină în labirintul întunecat al erelor preistorice. Natura argumentelor, deducțiilor și a judecăților noastre va căuta să pună, poate, o oarecare linie în abundența de fapte și idei, deși unii savanți văd în ele numai ceea ce vor să vadă. Vom încerca, totuși, să nu ne înecăm în Lethe ca atâția alții înaintea noastră.
Dacă religia s-ar fi redus numai la cele scrise ar fi dispărut după prima generație. Contau oralul și practica, tradiția și mersul continuu. Religia este intimitatea profundă a insului. Skeat precizează că religens înseamnă "fearing the gods," temerea de zei, ca opus lui negligens (neg, not și legere, to pick up), a nu culege.
Bazilicele au fost construite mai întâi sub pământ, ca în Dobrogea sau la Roma (catacombele), ca o ferire de intrușii necreștini. Religia aici, înainte de creștinism, era de tip "Mistere," ne spune Mircea Eliade. Noi am fi spus de tip "inițiere," în care misterele deveneau inițiatice. Inițiat e cel ce pătrunde în straturile supraconștiente ale ființei sale, prin discipline supraumane, trainice, severe, conform injuncțiunii acelor vremuri: "Gnothi te afton" (Nosce te ipsum)! Dictonul corect este: Omule, cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște universul și zeii! Inițierea ar fi o intrare (in, în, și ire, a merge) în cel de al cincilea regn al Firii, conștient și voluntar, care ar avea loc în cea de a doua jumătate a evoluției planetare. De la fiziologii care nu înțeleg fenomenele teratologice și până la legile cosmice care scapă psihologilor și filosofilor, inițiatul parcurge în întregime conștient: de la embrionul care evoluează în sfera sa prenatală, la individul în familia sa, familia în stat, statul în omenire, Pământul în sistemul nostru solar, acel sistem în universul său central, universul în Cosmos, și Cosmosul în Cauza Unică - cea nemărginită și fără sfârșit. Dar, græca sunt, non leguntur!
Rolul jucat în perioada mitică a originilor literare ale Greciei: Linos, Orfeu, Tamuris, cel orbit de Jupiter "pentru că se lăudase a cânta mai frumos decât muzele," cultul și poezia religioasă au precedat pe cele grecești. Poeții erau inițiați. Aveau o stare artistică entuziastică (vezi mai sus lămurirea cuvântului). Solii, înainte de a pleca în misiune, cântau la chitară24.
Pe anume plăci din muzee se văd diverse scene neinterpretate corect. Masca de berbec însemna trecerea în era Berbecului, precum peștele arăta trecerea în cea a Peștilor, iar azi în era Vărsătorului, după cum ne poate dumiri orice astronom. Steaua radiantă din spatele unei persoane arată că e inițiat, adică intrat în spiritul divin, în Sanctum Sanctorum. Istoricii nu accentuează acest lucru, căci ceea ce dăinuie este sufletul nevăzut, dar permanent în gândurile, vorbele și faptele noastre. Trupul a sfințit mereu țărâna, adică țara pe care o iubesc atât de mult țăranii și de atâtea milenii.
Escu de azi ar însemna al sau a lui, care e mai demult în numirile de familie. Vezi Rescu25, un dac.
Fiecare popor își are râul lui sfânt: Dunărea, Iordanul, Nilul, Gangele. Dacii beau din Dunăre și jurau pe această apă sfântă să nu se întoarcă decât învingători. Dunărea, Jiul erau ape sfinte, mume vii, mataro gitayo, cum se numesc apele în Rig Veda și Avesta.
Cei din trecut, ca și cei de azi, țineau să batjocorească un popor plin de spirit. Ca totdeauna: Cel ce nu știe râde de cel ce știe! Pe monedele lui Aurelian, geniul Daciei ține în vârful unei sulițe ca drapel un cap de măgar26. Poate că însemna locul dușmanului fără minte. Adevăratul steag însă era Dragonul ce reprezenta înțelepciunea sacră. Vezi cultul șarpelui la Daci și la români. La hinduși, Sarpas era un înțelept atoateștiutor, învățător și mare inițiat. În antichitate, dragonul și șarpele nu erau identificați cu geniile răului. Ca metaforă, fie astronomică, cosmică, teogonică sau simplu fiziologică, șarpele a fost dintotdeauna considerat ca simbol divin. Pentru că "își ține coada în gură" este simbolul eternității fără sfârșit și al perioadelor ciclice27.
Buciumul, buccina, bucca (gură), era instrumentul de semnalizare a primejdiei. Cornul, în celtă era numit carnis, cornis, suna chemarea, adunarea.
Pe stindarde mai vedem acvila. Dacii erau numiți de către greci oi astoi dacoi, acvilele dace. Vorbind de Zidina Dacilor din munții mehedințeni, Bolliac spunea: "Într-adevăr, ce cuib de acvile pare această cetate a dacilor!"
Dacia se personifica printr-o femeie ce șade pe o stâncă ținând un steag cu o acvilă. La stânga sa un copil ținând în mână spice de grâu, înaintea ei un altul ținând un ciorchine de struguri.
Traian, vorbind cu Jupiter, spune: "Voi știți, Jupiter și ceilalți zei, că primind Imperiul lâncezind și slăbit în toate părțile lui de acea tiranie care îl lucrase mult timp înăuntru și de desele invazii ale geților din afară, am fost singurul care am cutezat să atac aceste popoare care locuiesc dincolo de Dunăre. Am subjugat chiar pe acești geți (adică daci), cea mai războinică națiune care a existat vreodată, nu numai prin vârtoșia corpurilor, dar și prin acele maxime ale lui Zalmoxis, care este între dânșii în așa mare venerație, le-a săpat atât de adânc în inimă. Pentru că necrezând că mor, dar că își schimbă numai locuința ...28"
Dacii știau că sufletul, care pe timpul vieții era asemenea unei păsări în colivie, este indestructibil după moarte (Plutarc). Religia lui Sabazius (în tracă Sabazis), identic cu Bacchus, reprezenta nemurirea. Există o credință tracă asupra credințelor religioase ale Greciei. Sanscritul Sabadj, venerat, iubit, onorat (Venera, Venus de la sanscr. van, a servi, a cinsti), căruia i se datora inspirația profetică, transportarea spirituală. Bacchos, frigianul Bagaios, Dumnezeu, de unde slavul Bog, Sabazius era Soarele, Liber Pater, Domnul Universului. Se adora pe vârful munților înalți29.
Despre spiritualitatea dacă se vor spune multe. Această spiritualitate, care își are arcul său de întindere de la iubirea de hrană și până la iubirea de înțelepciune, dacă nu mai departe, se desăvârșește în expresia de omenie (nu omenire, omenime, umanism). Această omenie este calitatea primă și ultimă a sa, e divinitatea dintre semeni. Nu se poate traduce la nici un alt popor, ca și doină, dor, alean, urât ...
E o spiritualitate ce se propagă de la simțirea dacului care trăgea cu săgeți în nori spre a le împrăștia întunericul și a elibera lumina și până la învățătura lui Zalmoxis sau a lui Deceneu, care colindaseră până pe malurile Nilului după învățătura preoților egipteni. Pe vremea aceea dacii se bucurau de o spiritualitate profundă de tip inițiatic, "o cultură de geniu printr-o tradiție de geniu" (Gh. Zamfir).
În toate acestea, și a dacului simplu de mai sus și a celor aleși, retrași, sihaștri sau separați (sansc. skidh, a separa) e vorba de energia psihică ce copleșește pe cea fizică. Iosef Flaviu ne spune de secta polistai (ctistai) asemănătoare esenienilor, ce cuprindea pe vremea aceea patru mii de credincioși, ducând o viață ascetică, celibatară, trăind din munca pământului. Nu cunoșteau proprietatea, toate fiind în comun. Toți erau egali, nimeni nu era sărac sau sclav. Se abțineau de la carne și vin, hrana fiind vegetalele, fructele, mierea și laptele30. Trecerea spre creștinism a fost ușoară intrând chiar cu multe sărbători de veacuri, rusalii, etc. care și astăzi subzistă.
În spiritualitatea aceasta stă și azi demnitatea noastră umană, grandoarea concepției ideale. Nu numai ca o prefacere a lucrurilor și a ființei omului, ci ca un uman în divin. Era acel signata mystis al culturii spirituale. Era viața concepută ca un De Profundis.





STEAGURI ȘI STINDARDE DACE


CULTUL ȘARPELUI


Avem cuvântul valah, în germana veche valh, străin, și valr, ucis, de unde Valhala cu valkiriile sale, sala valhilor, a eroilor (locul imortalității, unde erau duse sufletele eroilor morți în bătălie, comp. cu credința dacilor); cu anglo-saxonul woelisc, wealh, străin, un celt; noi eram străini pentru popoarele germanice care au venit după noi, așa cum aceștia, la rândul lor, erau numiți de către slavii veniți în urma lor nemți, de la nemeț, sl. veche nemici, străin, cuvânt luat și la noi prin adoptare; cu walah, la hinduși, muncitor, ins, ortac, cel care izbândește în toate; dar nu vlah, țigan, adus de acest popor nomad de prin părțile Boemiei, numindu-se chiar boemieni (bohémien, boemme, bohemian, în fr. it. engl. - because the gipsies were supposed to come from Bohemia, Cassell's Dict.). dar care își zic între ei romani (rom, roma), cu accentul pe i, care împreună cu vlah sunt împrumutate de la popoarele printre care au trăit și care vorbesc limba romanès;s.
Va trebui cercetat dacă român nu e un cuvânt extrem de vechi printre noi. Are în el și om și man (om). Om în sanscrită e cea mai sacră vocabulă ce precede respirația și gândirea, e ființa (omul) care întruchipează universul, e primul cuvânt (Singhal); iar man, cogitare. Într-adevăr, omul se deosebește de celelalte regnuri ale Firii prin gândire. În sec. al XI-lea, Voievodatul Jiului ajunsese atât de vestit încât "Niebelungen lied," scris în secolul următor, citează pe "Ducele Român din Țara Vlahă" (der herzoge Ramunc uzer Vlahen Lant)31. E prima mare pomenire a cuvântului de român. În evul mediu se cunoștea o biserică a albigensilor (catharii) în sec. XIII, ai căror aderenți au fost distruși de papalitate. Iar despre isprăvile Banului Mărăcine în Franța (Ține spada mea în dar, brav Marchize de Ronsard!) cine nu știe? Ducea cu el și numele de român.
Nu știm ce se înțelegea în sec. III-IV prin ROMANIA, de pildă: Carporum gens universa in ROMANIA se tradidit? Însemna imperiul roman? Ei înșiși nu și-au spus niciodată astfel. Atunci, pe unde se situa această întindere? Nu credem că au fost colonizări forțate, en masse. Recrutări, da. Pentru noi contează apariția numelui care nu poate fi al intregului imperiu roman.
Iată în plus o dată din atâtea: La muzeul din Barcelona se află o hartă cu consulatele orașului din secolul al XII-lea. Aci se vede consulatul din ținutul Munteniei pe care este o stemă cu un leu deasupra căruia stă scris RUMANIA (vezi Revista Noastră, Focșani, 1978). Europa ne cunoaște încă din evul mediu ca rumâni, Rumenia, Rumania, Roumanie, ...
Oare greaca modernă, romaică, limba romanșă și altele, toate amintesc neapărat de Roma? Așa cum cuvântul America nu are nici o legătură cu Americo Vespucci, ci e înrudit cu Mer, muntele sacru din centrul celor șapte continente, după scriptele Indiei străvechi. La aborigeni se numea Atlanta, de la atl, in maya-quiché, apă, izvor, de unde denumirea oceanului Atlantic (și nu de la munții Atlas). În America Centrală Amerih, de unde America, cuvânt care, ca și Meru, înseamnă munte mare.
Coincidențele fac totdeauna feste chiar celor mai veridici cercetători și studioși. Trebuie căutat în adânc, căci suprafața răstălmăcește lucrurile.
Oare neconturata idee a prelatinității noastre să fie o pseudogramă? Un criptic ideografic?
Deci valahul e un celt, mai bine zis un protocelt sau valhul (nu e vorba de cel de pe vremea lui Cezar, de celtul din Galia sau chiar de celt-iberianul), plecat pe vechiul drum al celților, Dunărea, lăsând atâtea urme vii pe acest meleag: Ardal - Ardeal, țară și "care se făcuseră stăpâni pe teritoriile de vest ale Daciei" (cum spune un istoric recent), din care ungurii au făcut Erdély (pădure); Transilvania era o denumire dată de aici într-acolo, Țara de dincolo de păduri și munți. Dar cei de acolo cum îi ziceau? Ardal, Ardeal, desigur. Ei, celții spuneau ca și cei de azi: Mergem să ne unim cu Țara (Ardal devenit Ardeal în decursul timpului)32. Sau Lugoj, "qui veut dire beau cité (Lugo) en celte, fondé en des temps immémoriax," pe care îl găsim lângă Bordeaux, lângă Curuña, în Romagna, în Elveția; valah care credea în nemurirea sufletului, o imortalitate ce constituia, în perpetuare, sâmburele credinței dace, întărită și luminată după cum știm de acel ilustru discipol și nu sclav al lui Pitagora, Zalmoxis, mare profet, mag, sacerdot, medic, matematician, astronom, care se bucura de o adorație ca aceea a lui Dalai-Lama (D'Anville), după ce și-a completat instrucția în Egipt pe la anul 566 Î.Ch. și după toate probabilitățile în India, la îndemnul Magistrului său. El, deci, cunoștea înțelepciunea preoților egipteni și a lui Pitagora, vindeca bolile cu ajutorul formulelor magice, prevestea schimbările atmosferice, propovăduia nemurirea sufletului și trăia într-o peșteră a muntelui sacru, Cogaion, pentru a vorbi singur cu Dumnezeu33.
Numele lui nu are absolut nici o strânsă legătură cu slavul zemlia. El, care își denumea ucenicii "călători prin nori," după termenul vechi indian kechara, sky-walker (după cum se spune în Jnaneshvara: Corpul devine ca un nor din care au crescut mădulare), nu putea fi pământean, după zamol, chton, zemlia, humus, chiar dacă a stat trei ani sub pământ. În treacăt fie spus, mersul acesta pe, prin, sau la cer se vede și în aruncarea în sulițe a unui mesager spre zei. Zalmoxis este purtător de piele sau manta (vide etimologiile în acest sens: Lagarde, Pick, etc.). Chiar Porfir, în De Vita Pitagorae, zice că numele îi vine de la pielea de urs ce s-a pus peste el la naștere. Desigur, nu vrea să divulge un mister inițiatic. Epitetul lui Wotan era "purtător de mantie" (hakul-berand); Elizei, care purta mantaua profetului Ilie; Buddha, care lasă urmașului său veșmintele sale, etc. Dar Eminescu, el care a adâncit conștiința timpului, ce spune în ale sale versuri-viziuni: "Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi" sau "... Hercul înveninat de haina-i?" "Roba, glorioasa robă a tăriei mele stătea scris pe veșmântul strălucitor al inițiatului. Ce va să însemne haină, manta, mantie, veșmânt, robă, ... în limbajul magic, religios, ocult sau ezoteric, nu ne preocupă aici.
Înrudirea directă între spiritul dac și cel indian o trimitem spre cercetare specialiștilor.


23 Tocilescu, op. cit., pag. 639 îl citează pe Metianus Capella - lib, VI pag. 224, ed. Eyssenhardt care afirma că: "dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoși fără margini, disprețuitori față de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti), luptători cu hotărâre și cu o întreprindere de speriat;"
24 Despre preoți geți se mai raporta că erau întrebuințați și ca ambasadori și mijlocitori de pace. Îmbrăcați în haine albe și lungi, își îndeplineau solia cântând la chitară, desigur ca și ambasadorii regilor Galiei, care ... - Tocilescu, op. cit., pag. 702, citându-i pe Athenaeus XIV, 627e și De Beloquet, Ethnogenie gauloise, t.III. De asemenea, Tocilescu, referindu-se la muzica geților, afirmă că: "despre muzica geților se știe puțin atât că solii geți, înainte de a împlini solia ce aveau, cântau cu chitara" citându-i pe Steph. Byz. și pe Atenaeus (din Theopomp) XIV, 627e
25 Nume personale dace culese din inscripțiuni - Tocilescu, op. cit., pag. 598
26 Ackner în Dacien in den Antiken Munzen, 1c - capul de măgar de pe monedele din vremea lui Aurelian reprezintă o degenerare în timp a capului de dragon (balaur) ceea ce a făcut pe unii istorici să creadă că steagul întregii armate era capul de măgar, după cum remarcă și Tocilescu în op. cit. pag. 744
27 Tocilescu în op. cit. pag. 742-744 spune despre însemnele dacilor, citându-i pe Capitoliu, Plutarch, Haupt, Suidas, Rosler, ș.a. că steagul consta dintr-o bucată de pânză pătrată, divers colorată (alb, roșu, purpuriu) și pe la margini cu ciucuri, fixată în vârful unei bucăți de lemn sau sulițe ca vexillum roman și pe care avea cusută ca emblemă un șarpe (după cum apare și pe Columna Traiana), iar stindardul era un balaur enorm (dragon) cu cap de lup și gura căscată de i se vedeau puternicii săi dinți și limba.
28 Conf. Tocilescu, op. cit., pag. 704 care îl citează pe Julianu (ed. Teubner, I, p. 420)
29 Majoritatea istoricilor conchid cu privire la lipsa altarelor din Dacia că Zalmoxis - Sabazius se adora pe munți. Aceeași afirmație o face și Tocilescu în op. cit. pag. 720, care semnalează (în 1880) existența unui altar circular în Ormelia (Pisidia) cu embleme ce duc la cultul trac al lui Sabazius (vide Bulletin de Corespondance helenique). C. Bolliac afirmă însă, fără a prezenta dovezi materiale, că numai de la Sinaia și până la Peștera, peste munți se găsesc trei asemenea altare, și un al patrulea în sus la Cozia, la piatra numită "masa lui Traian" în preajma căreia el ar fi descoperit o mumie sau divinități egiptene frumos sculptate și pline de hieroglife (?)
30 Tocilescu în op.cit. la pag. 718, afirmă: "Preoții daci, spre a-și menține influența, se deosebeau printr-o puritate de moravuri cu totul particulară, trăind fără femei și abținându-se de la carne și vin. Aceasta o constatăm și la Geți, vorbind despre casta sacerdotală a Ctitstilor." La daci era vorba despre secta Polistai (desigur forma coruptă a cuvântului ctistai). Tocilescu îi citează, întru susținerea celor de mai sus, pe Flaviu Joseph, Lucian, Rosler (Rumaenische Studien, Leipzig 1871) și Ukert (Skythien, Weimar 1846, pag. 610)
31 Sică Georgescu - Contribuțiuni referitoare la începuturile Craiovei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, Arhivele Olteniei No..37-38, Maiu-August 1928, pag. 9
32 Ion Maiorescu într-o notiță publicată de L.R. von Heufler în scrierea sa "Oesterreich und seine Kronlander" susține că Ardeal este un cuvânt celt, argumentând și prin introducerea de către Leibnitz (Collectanea etymologica, Hannoverae 1717, celtica, pag. 90) printre cuvintele celte a cuvântului Ardal cu sensul de țară - Ardal, toparchia, tractus terrae, și că românii l-au moștenit de la daci care "erau" celți. El afirmă că Transilvania și regatul sunt pline de denumiri celtice printre care Deva, Timiș, Bucegi, Maramureș, Giurgiu, Galați, etc. Martin Samuel Mokesh într-o mică scriere intitulată "Probe pentru originea celtică a valahilor sau Românilor, mai cu seamă a celor ce locuiesc în marele principat al Transilvaniei" (Hermstadt 1867) afirmă că românii par a fi romani (la origine) însă nu sunt romani, argumentând cu probe lingvistice, gramaticale, etc. Și românii nefiind romani, nu pot fi altceva decât celți, care după ce devastară Roma s-au întins către est, au ocupat Panonia și țările alăturate (deci și Dacia, etc.). Concluziile de mai sus le primim cu rezerva de rigoare. Noi i-am afirma pe celți ca fiind veri ai noștri (ai dacilor), a căror limbă provine din același filon lingvistic.
33 Încercăm a promite aici că toate datele pe care le-am adunat despre Zalmoxis și religia dacilor și a geților le vom prezenta într-o lucrare separată.

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0