Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


V
Ideea prelatinității


Ce nume vom fi avut în acest nedefinit interval nu știm; poate sciți (sau scoloți, cum își ziceau ei, vezi Herodot, IV, 6), care cunoșteau facerea săpunului înainte de romani, ca și untul care, la romani, pe vremea lui Pliniu cel Bătrân, se folosea doar medicinal; Sciția era considerată ca lăcaș al Justiției; protocelți, traci, daci, valahi, poate români, dar care nu schimbă cu nimic ancestralitatea noastră. În cazul că de la început era cunoscut cuvântul de rumân, atunci acesta nu mai poate fi conjugat cu cel de roman.
Ce am putea spune de danezii care se mândreau în cronicile lor că se trag din daci? Ba, în evul mediu, se numeau chiar daci, care erau cunoscuți cu numele de dacianini de către ruși? Andersen povestitorul, trecând în anul 1841 prin țara noastră, notează că totul pe aici are un caracter danez. Ce-l făcea pe Bolliac să asemene "Pescer'a cu olele pre muntele Lespedei cu dolmenulu danesu și cerculu de pietre sepulchrale?" Nu ne-am mira la o legătură strânsă reluată astăzi17. E vorba de vreo tradiție, intuiție a unui trecut de o valoare care a depășit timpurile? Dar, nesuferind de o amnezie a spiritului strămoșesc, noi ne situăm pe poziția vechimii arhaice.
În treacăt fie spus, dacii nu dispar din istorie, cum ne spune opul unui specialist. Națiunile se pot extermina numai pe hartă.
Procesul de romanizare, prin adaptarea obiceiurilor romanilor, veniți cam din toate părțile lumii antice, ex toto orbe Romano, cum spune Eutropiu, și a limbii lor, nu e de conceput, nu poate fi imaginat. Cum e cu putință ca în 165 de ani să se petreacă un proces de dispariție, oricât ar fi el de "complex și îndelungat" (două cuvinte care nu explică și nu elucidează decât în manuale)? Nici măcar de transformare. Timpul e oricum prea mic, chiar pentru academicienii istoriografi. Exact timpul Văcăreștilor care ne îndemnau să scoatem la iveală limba românească și să cinstim patria. Aici poporul și-a spus cuvântul și a căutat limbajul pe care îl vorbea din timpuri imemoriale.
La un colocviu din 1978 patronat de istorici de seamă18 s-a spus textual: "Numai după 10 ani era aici o romanitate puternică19" și în alte părți acest proces s-a petrecut spontan. Știm și azi cum se fac toate acestea, în vorbire și în documente oficiale. "Punând piciorul pe pământul românesc am și devenit român," zicea prințul german. Dintr-o dată și pentru totdeauna. E vorba însă de procentul psihic care nu se produce cu ușurința gândului și a discuției. Mai departe, la colocviu, s-a spus că "găsim elemente de civilizație dacică atestate în continuare în sec. III, IV și V." Așa că dacii au rămas tot ... daci și, după calculele făcute, cel puțin 70-75 la sută din populația Daciei Traiane era formată inițial numai din autohtoni." Așa da! Că pe urmă Traian ar fi adus mase imense20 (cât de imense, mai mult decât masa autohtonă?), că statul s-a amestecat în procesul de romanizare, este firesc. Dar a reușit? Cum? În zece ani? Adică dacii au vorbit, la moment, cu mic cu mare latinește? Ca să fie o "romanitate puternică", una dintre aceste două civilizații a trebuit să moară și numai după 10 ani!
Cât despre limbă, lepădare și însușire, iată: "A vorbi de "mii" și chiar numai de sute de cuvinte dace în limba noastră mi se pare exagerat. De asemenea, despre dacismul limbii române, care este fundamental latină21. Cuvintele "necunoscute" pot primi multe alte explicații." Firește, în veacul al XX-lea se pot spune multe de tot. O, limbă străbună, cu ce ai pătimit de te-a șters Natura din memoria ei? Vorbind astfel înseamnă să privim Terra și evenimentele ei de pe Selena.
Dacă ar fi așa, atunci n-am putea explica celălalt proces de o mie de ani de dominație organizată, strictă, aproape sălbatică, cu trageri pe roți, împilări, schingiuiri, fier înroșit, spânzurători, etc. Dimpotrivă, cu ce legături întărite au alergat spre unire (v. momentele Mihai Viteazul și 1918).
Schimbarea e doar de nume. Dacii n-au pierit, ci au luat un alt nume, tot al nostru, după o perioadă de obscurație, supuși ciclurilor de evoluție în Natură: noapte-zi, sistolă-diastolă, inspirație-expirație, contracție-dilatație, etc. Aceste cicluri, cercuri, kukloi (în greacă) au o influență decisivă asupra evoluției umane: cicluri ale materiei, cicluri ale evoluției spirituale și cicluri ale raselor, națiunilor, indivizilor. Hindușii cunoșteau această lege a ciclurilor sub forma de inspir-expir a lui Brahma.
Niciodată clasele dominante n-au putut preface poporul. Istoria ne arată că popoarele înving peste tot și în cele din urmă. Se cunoaște adevărul rostit de Alecuin în scrisoarea sa către Carol cel Mare: Vox populi vox Dei! Iar limbile greacă, slavă, ungară ce au făcut după încetarea dominației? La fel, latina. Torna, torna, fratre! era limba dacă și română. Era un strigăt de profundis, de întoarcere la sufletul-matcă.
Survolând cercetător istoria, vedem că este posibil ca limba de stat a unei țări să fie o alta decât cea a poporului. De pildă, în zilele noastre chiar, limba oficială din Nigeria este engleza. Am auzit pe reprezentantul Bangladesh-ului vorbind o altă limbă decât a sa în relațiile internaționale. Și în câte alte țări. Limba oficială nu înseamnă poporul, care are limba sa natală și pe care o va vorbi până la dispariția sa din istorie, chiar dacă pe drum și-o ameliorează, și-o îmbogățește, și-o modernizează sau și-o adaptează la evoluție. Cât au luptat românii ca să-și scoată la suprafață limba lor de obârșie! Limba noastră nu începe de la și cu latina și nici nu sfârșește o dată cu ea.
Macedonenii, istrienii și toți românii din Peninsula Balcanică nu sunt deci retrași din Dacia în anul 271, ci acolo erau de pe vremuri. Cei ce fug sau pleacă se prăpădesc sau se reîntorc. Și azi ne întoarcem să murim acasă. Să-i întrebăm pe olteni. Toată viața un oltean spune "acasă" acolo unde s-a născut. Infirmăm teoria că sunt daci plecați din fața popoarelor migratoare. Că aveam două oiști la car, desigur, dar că am trecut Dunărea cu el ... Am fugit, desigur, dar am fugit în munți la adăpost, nu în larg, cu o apă de netrecut în față, oricât ar fi fost fuga de grabnică și de organizată. Cine nu cunoaște că la vreme de cumpănă ne retrăgeam în codru ("codru' frate cu românul") și nu pe și spre ape? Toți cei ce părăsesc locul de baștină definitiv se desființează: emigranții. De aceea ne mai punem întrebarea: Ce și cât popor român se afla în dreapta Dunării pentru ca Ioannice, cum îi spuneau cruciații, să poată organiza un regat vlaho-slav trainic. Problema noastră în sud se dezleagă prin aceeași antichitate arhaică. Trucidide (fiul lui Olaru) menționează că dii din munții Rodopi sunt daci.
În tinerețe, împreună cu un grup de colegi, voiam să facem o călătorie de studii la Belgrad (înconjurat de sate de români) și până la Salonic vorbind numai românește și trecând numai prin sate de români. Sunt ei acolo de pe vremea lui Aurelian? În aceeași tinerețe am mai prins spiritul dac. În țara Loviștei, de pildă, țăranii lasă cu limbă de moarte urmașilor că noi suntem daci. A fi dac e un cult.
Una e "viața romană în Dacia" (165 de ani) și alta e Dacia însăși, cu sufletul ei care rămâne același, oricât ar fi de supus vremelniciilor. Nu ne mai miră restabilirea suveranității ei prin acea Dacia restituta de către Constanțiu Chlorus (293-306). De aceea trebuie să adâncim mereu "conștiința timpului".
Iată, azi mai mult ca oricând, răscolitorii vii ai sufletului nostru antic încep a se întreba: "Când își vor revendica românii originea lor dacică?" Și susțin mai departe: "Descoperirea sinelui adânc, a părinților celor mai vechi, e supremul act de orgoliu al unui neam." Noi am fi zis supremul act de necesitate. Vide, de pildă, prefața la "Dacica." Drept este că în trecutul apropiat a început a se auzi glasul din ce în ce mai tare al rădăcinii în felurite denumiri și la te miri ce: Dacia, Dacica, Daciada ...
Pe un incunabul de la Neapole, un lucrător era din ... Dacia. Vlad Țepeș însuși vroia să restaureze Dacia Mare. Se simțea custodele vechii cunoștințe? Cine putea să păstreze acest nume scump de țară dacă nu dacii înșiși? Și nu sunt decât cinci sute de ani de atunci, pe când istoricii îi dădeau ca pieriți de cel puțin un mileniu și jumătate! Istoric sau nu, poate cineva afirma sau dovedi că dacii au pierit fără urmă?
Leonic Chalcocondil ne spune că "avea împăratul un tunar cu numele de Orban, dac de neam." E vorba de Mahomed, în anul 1455 care, pentru a sparge zidurile Constantinopolului, avea nevoie de un tunar excepțional. Curând i se prezentă un om cu faima celui mai ingenios și încercat turnător de tunuri din lume (Stefan Zweig, Sternstunden der Menschheit). Șincai mai scrie că-i pare rău că "bombardariul carele au făcut armele pe seama turcilor, când au luat Țarigradul, au fost român ..." Iată un constructor de tunuri mamut, priceput ca neamul lui întreg.
Deci numele de Dacia și de dac erau intacte, cu nici un fel schimbare, după 1400 de ani de la războiul care "i-a desființat," după cum decretează unii istorici încărcați de date neverosimile și concepții singulare, care se feresc de orice disputatio ce le-ar răsturna dogmatica.
Dacă am fi fost romani în cea mai mare parte, atunci și în Italia și în Franța și în Spania, ar trebui să fie măcar ceva asemănător cu folclorul nostru, cu cântecul, cu jocul, cu obiceiurile, cu instrumentele populare de muzică. Da' de unde! Toate acestea sunt pur dacice, o moștenire anteromană în linie directă.
Savantul olandez Conrad E. Stibbe a descoperit recent, pe o piatră din ruinele unui templu dedicat lui Marte, cea mai veche inscripție cunoscută în latina arhaică: "... EISTETRAI POPLIOSIO VALESIOSIO SOUDALES MAMARTEI," care ar fi însemnând "... preoții lui Publius Valerius către Marte22." Nu e o latină inteligibilă. Poate că se apropie de limba comună de dinainte de separarea familiei latino-traco-dacice.
Istoricii motivează "romanizarea" prin: a) existența unei perioade de pre- sau ante-romanizare, activizată de legăturile comerciale (Aceste legături nu se fac în limba negustorului. Ce "cultură" romană a aflat Ovidiu aici?).
b) romanizarea directă în 165 de ani de ocupație;
c) procesul de la sine și de departe în secolele următoare. Faptic, nu se poate susține. Dacii locuiau pe dealuri și nu la drumul mare, în circulație necontenită.
Limba se aseamănă dintr-o și mai mare vechime. Eram înrudiți și totuși ... inimici. După aceea ne-am apropiat mai mult unii de alții, dar ei cu ale lor și noi cu ale noastre. Căile și sufletele nu erau aceleași. Noi am rămas să evoluăm mai departe spre un prezent ilustru hărăzit dintotdeauna, iar ei spre o decadență de neînlăturat și scoatere din istorie.
Romanizarea a fost mai mult o românizare decât o latinizare. Concluziile multor istorici sunt concluzii comode, dar nu firești, căci în nici o altă parte a savoir-ului uman nu e mai dăunător ca dogmaticul în istorie.

17 Mircea Eliade în "De la Zalmoxis la Gengis-Han," Ed. științifică și enciclopedică, 1980, pag. 83-84 afirmă că "La începutul Evului Mediu, termenii de Gothia și Geția se aplicau Danemarcei și peninsulei Iuthlanda și pe hărțile medievale, Danemarca era numită Dacia sau Gothia, căci în Evul Mediu daci era sinonim cu dani." Adam de Bremen amestecă goți, geți, danezi și-i numește pe toți hiperboreeni. Apoi citează pe Guillaume de Jumieges (sec.XI), care spunea că Dacia (adică Danemarca) era locuită de goți, care aveau mulți regi inzestrați din abundență cu știința admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta și Dichineus, și la fel Zalmoxis, ...
18 Dezbatere realizată de Traian Gânju în Colocviile Scânteii Tineretului, apărută în Sc. Tin. din 17 mai 1978 sub titlul "Istoria poporului român la confluență cu istoria universală"
19, 20 Virgil Cândea în dezbaterea cit. la 18
21 Radu Vulpe în dezbaterea cit. la 18
22 Inscripția datează de aprox. 2500 de ani și a fost descoperită prin 1978. Ea se află pe o piatră albă cu dimensiunile de 86 x 16 cm. Piatra a fost găsită pe ruinele unui templu dedicat lui Marte, acolo unde a fost vechiul oraș Satiricum, la cca. 65 km de Roma.

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0