Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


IV
Cuvinte și datini


Din mii și sute de cuvinte românești pure, am ales câteva pentru orientarea cercetătorului, deși se mai află și altele împrăștiate peste tot în lucrarea de față, cuvinte proprii ale unui suflet propriu, sufletul poporului din care, în care și pentru care trăim.
Atâta luptă se duce pentru aflarea adevărată a sensului și a mânuirii cuvintelor, dar mai presus a colindului lor odată cu transhumanța omului. De unde vin, cum de trec de la unii la alții și cum de rămân undeva definitiv? Timpul le-a acoperit drumul, le-a făcut confuză originea. Va trebui, totuși, o judecată severă spre a ne strecura printre presupunerile atât de iluzorii și poate vom ajunge cu bine la o certitudine asemenea lacului de munte.
Se vorbește, poate prea mult, despre latinitate și romanitate. Nu știm dacă aceste dezbateri asupra unei colaborări de aproape două veacuri, mai mult sau mai puțin strânsă, dintre învinși și învingători sunt atât de necesare spre a ne limpezi sarcina și datoria ce duc în profundul românesc. Cei ce nu vor să intre în patrimoniul de obârșie, care este prea greu de sesizat, vor trebui să renunțe la bătălie. Mai ales astăzi când se cere o colaborare cu toată lumea. Rolul nostru a început să se contureze la orizont, iar adâncirea în timp ne-a pregătit temeinic.
Să ne reluăm raționamentele lingvistice.
Ce se poate conchide din mărturia cronicarului roman care, auzind în senat niște mesageri daci trimiși de aici și care au vorbit în limba lor, spune că "spre surprinderea noastră i-am înțeles?" Dar din mărturisirea lui Ovidiu: "Dacii (geții) vorbesc o limbă barbară, însă curios este că este de neam latin?10"
Deci, daca și latina au o sursă comună. De unde se trage româna în acest caz? Aici, bineînțeles, nu este vorba de îmbogățirea unei limbi.
Iată: anticul persan, provenit tot din sanscrită, diaus (ziua), românescul diua (ziua) care a dat latinescul dies, și deus. Suria este fiul lui Diaus. Sanscritul kri, a crea, creier, latinescul creare, cerebrum. Evident, tot noi suntem mai aproape de original. A citi nu vine de la slavul citati, ci de la sanscritul cit, intelecție, conștiință, cu derivatul citta, gândirea conștientă individuală și formală (vide René Guénon: L'Homme et son devenir selon la Vedanta). Citirea spirituală o avem încă de la Zalmoxis. Pupilii lui știau să citească cu mult înaintea multor noroade prezente. De unde a plecat cultura și arta spre Kiev? Doar la Tismana, pe pământul patriei noastre, a fost scrisă în anul 1405 prima carte slavonă a lui Nicodim. În atelierele noastre meșteșugărești s-au lucrat frumoasele epitafe pentru catedrala din Smolensk (1561) și cea din Rostov (1598). Dar aportul cultural al Cantemireștilor? Din țara noastră au plecat lucrători și utilaje pentru a înființa tiparnițe pe meleaguri îndepărtate, încă de la sfârșitul veacului al XV-lea. Brâncoveanu a trimis pe Mihai Ștefan în Gruzia. Un contemporan de acolo spune că putea întreprinde totul pentru "a umple cu cărți Gruzia." Elevii lui au plecat în Orientul Apropiat și Mijlociu, înființând tipografii la Damasc, Bagdad și Teheran. Tipărirea primelor două cărți arabe a avut loc la Snagov și București în anii 1701 și 1702.
Să mai enumerăm câteva cuvinte înainte de a părăsi pilduirile etimologice din sanscrită.
A adăpa, padapa, lat. ad-aquare; adică, adika, etimologie necunoscută în DEX; acu, acum, acuma, açuma, ma superlativ, românul când spune a-cu-mà, cu accentul pe ultima, e un superlativ, lat. eccum modo; așa, açça, lat. eccum sic; cărpător, karpatah, lat. cooperatorium; caș, kșu, lat. casseus; șase, șas, lat. sex; șapte; sapta, lat. septem; stăpân, stapana (action de mettre debout, en places d'érriger, d'organiser); a așeza, asidami, lat. assediare; aripă, antaripa, lat. alapa; a avea, av, avami, lat. habere; azi, adya, lat. hac die; asta, asta, (răd. sta), lat. ecce istu, ecce ista; buză, guda, (rond, sphérique, bouchée), alb. buze (gură), sp. bezo, beso (sărutare), bulg. buze (obraz); pol. buzia (gură, sărutat), portughez beico (buze), fr. bouche, baiser, macedorom. budze, port. beijo (sărut.) În acest caz se pune problema: De la care am luat? Și la care am dat? Oricum, de la cel mai vechi și în linie directă: de la strămoșul trac, răspundem fără șovăire, iar el de la străbunia indică. Să continuăm cu încă o pagină, două.
Cânepă, kanapa (kana și apa), latinește vine din grecul kannabis, cannabis, lat. vulg. canapa, lit. kanape, knape, boem. konope, pol. konop, vechii germani hanf, hanif, angl. sax. henep, engl. hemp, oland. hennep, isl. hampr. Cassell's Dictionary spune: An Indian herbaceus plant, cannabis sativa. Irl. canaib, canib, bukhara kenab, armen. ganep, pers. kanab, kanu, kanow, kanaf (sfoară de cânepă) alb. kanep. Este cazul să amintim ce spune Herodot: "În țara sciților crește cânepa, o plantă care seamănă mult cu inul, însă este mai tare și mai înaltă, căci cânepa în privința acestor calități are avantaj asupra inului, ea crește și semănată și de la sine. Cu ea, Tracii își fac îmbrăcăminte care are o mare asemănare cu cea de in, astfel că persoana care nu s-ar uita îndeaproape nu ar ști dacă este de in sau de cânepă, iar cel care nu a văzut cânepă în viața lui ar crede că țesătura este de in." Să mergem mai departe.
Cărămidă, krmidza, neogr. keramidi; cucuvea, cuckuve, (crier), alb. kukuvajka, bulg. kucumeaika, în Gorj i se zice cucumeà; curcubeu, sura-kar-muka, (aducător de soare, de senin), rus. korkobec, alb. üljbèr-üljbèr (o superstiție albaneză că ar fi un șarpe care vine să bea apă de pe pământ), Cihac deduce că s-ar trage din lat. coluber (șarpe neveninos), iar Densușeanu zice că s-ar trge din lat. curbus-curbus (se vede că e căutat cu lupa), venețianul carbame, prov. corbar, poate că e o variantă a sanscr. karmuka (arc), cuvântul iris, iridis, este grec, iar arcus caelestis e prin perifrază; a chema, kyami, lat. Clamare; cirac, kiraka, (écrivain, copiste), turc. çirac; cergă (făcută din cânepă), bg. srb. croat cerga, magh. cserge, e un exemplu că au luat cuvântul o dată cu pătura (cerga), în timp ce noi am cultivat cei dintâi cânepa; casă, kșha, kasha, kshaya, kshi, (possidere et habitare), în Oltenia casă, căși; colac, kolaka, sl. kolaci; dumbravă, dumraba; degeaba, dudaba, turc. caba; grămadă, grama, da e un sufix ce caracterizează noțiunea de mulțime, granata (réunion de villages), slav. gramada, blg. gramada, srb. gramada, ceh hromada, pol. gromada, rus. hromada, gromada, ung. gramada, litt. grumadas, gothic grumada. DEX îi dă proveniența din slavă. Gata, gata, alb. gat; oțâră (oleacă), acira, et. nec.; ocară, apakara, (offense, inimitié), et. nec.: pânză, padda, (bande d'ettofe), et. nec.; pătuiag, padaeka (cu un picior, pada-eka); potecă, pathaka (diminutiv), pathas (chemin), path-ika (voyageur), germ. Phad, engl. path, blg. păteka. Nu putem spune că știam și colindam pădurile fără să avem un nume pentru potecă până a nu veni bulgarii să ne călăuzească pe ea. Pândar, pindara (gardian de buffles), sl. pondari; paradit, paladina (très affligé), țigan. pharado, a părădi; pită, pita (pain), zend. pitu (nourriture), armen. pan, lat. panis, cimerian pain (farine), greaca nouă pyta, pitta (gateau, tourte), gr. veche pateomai, pittakion, macedorom. pito, alb. pite, blg. srb. ung. pita. Iarăși din ce punct cardinal am luat? Noi care am cultivat grâul și mâncam pită înaintea tuturor. Soartă, swarta (w=u), lat. sors, sortis. a prăsi, a se prăsi, prasuye, (engendrer): Cudro brahmanyam prasuyate, un sudra prăsit (născut) de o brahmană, sau Sa prasuyate putram, ea prăsi (născu) un prunc, prasuta, p. tr. prăsit; iată, yatha, blg. eto.
Cuvintele dace nu mai apar în DEX, nici cele date oficial în manuale. Etimologiile necunoscute din dicționar le-am fi completat și pe acelea (ca să facem o glumă!) de mai erau și alte neamuri în jurul nostru. Că le-au luat numai de la noi nici nu se mai pune problema. Se poate concepe că am venit pe lume fără nici un cuvânt, fără o limbă în care să ne înțelegem între noi și că ne-am săturat de ea și am aruncat-o în vânt? Și că în zece ani, cel puțin așa se afirmă recent, am făcut schimbarea de limbă? Suntem siguri că nici noi nu ne-am îngăduit așa ceva și nici Natura n-ar fi putut-o realiza conform legilor ei încete. Copilul spune singur mama, ma-ma (reduplication of instinctive sound made by infants, Cassell's Dict.), a mea, a mea. Țăranii noștri, în ciuda tuturor schimbărilor, își păstrează limba lor primitivă.
În considerarea unei limbi nu va fi vorba de zecile de cuvinte care se înregistrează zilnic în tehnică, în relațiile internaționale sau, mai abitir la unii critici literari, acești doctori în filologie, în literatură care se folosesc de glosar propriu în educația literelor românești.
Să mai amintim două cuvinte vizibil sanscrite: rege, raja (j=gi), lat. rex; sau văduvă, vidhava, lat. viduus, fr. veuve, oland. weduwe, germ. wittwe, germ. veche wituwa, angl. sax. widwe, engl. widow, gr. eitheos, celibatară. Iarăși, de la care am luat? Desigur, lucrurile se judecă și cu binișorul.
În dicționar, cuvintele neaoșe românești, nesunând savant sau elegant sau nefiind la zi nu sunt cuprinse. Iată, păleată (prăjină), pe care o avem din sanscrită, palaka (branche), nu poate sta alături de celelalte într-un slovar tipărit. Restul de cuvinte dace sunt date acum din albaneză. Zestre are originea lat. dextrae (făgăduință solemnă). I.I. Rusu îl dă ca exclusiv arhaic. Poate sunt mai vechi decât albaneza sau chiar latina, la cercetarea și adâncirea într-un trecut care ne scapă. Iată și azi graiurile rămân neschimbate, cu toată frământarea de la un colț al țării la altul, a românului și a cuvântului său. Despre Vrancea Hasdeu susține că este o denumire dacică11, iar Densușeanu merge mai departe, din legendă în legendă, spunând că dacii au moștenit termenul de la strămoșii hiperboreeni12.
Cuvintele trace sunt aidoma în India antică, aidoma la daci și la fel la noi astăzi. Conchidem, totuși, analizând istoria că cei mai apropiați de latină și de latini suntem tot noi, ca provenind din aceeași mare familie strămoșească. În același timp, putem susține că nu le-am luat de la vecini. De la care? Noi, care locuiam pe largi ținuturi, eram stăpânii limbii materne ca oricare alt popor. Azi, chiar dacă știm mai multe limbi, gândim și ne exprimăm în cea originală, natală. Aici e vorba de popor, nu de un ins plecat sau fugit care se pierde chiar pe sine în vălmășagul străin sieși.
Iată un cuvânt care e vizibil tras de păr: Povață, pavaça în sanscrită, se dă ca provenind din polonezul powodca, conducător.
Vom lăsa acum dumiririle și explicațiile noastre la o parte, dar nu înainte de a arăta de unde a purces numele nostru. Dulichiu, Dulchiu, Dulcu, ca fiind originar din Dulichium (Tulku, Dulcu, în sanscrită desemna pe "cel care merge pe urmele învățătorilor săi" (Imitatio Christi?), insulă în marea Ionică ce făcea parte din ținuturile lui Ulise. Orice cuvânt mai are însă și o semnificație de taină pe care o lăsăm pentru altă dată.
Grecii țineau în cea mai mare stimă poporul carpato-dunărean. Socrate spunea că știe de la un trac că te vindeci de durerea de cap și fără leacuri, numai prin puterea voinței.. "Zalmoxis, regele nostru, care e zeu, arată că după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, sau capul fără să ținem seama de trup, la fel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet" (Dialogul platonician - Hermides). Pentru cel mai bun exemplu de prietenie, grecii preferau un exemplu trac. Iar eroul grec devenit zeu, Hercule, acest Soteros Thracon (mântuitor al tracilor), aici își căuta merele de aur. Statuia de la Herculane ni-l amintește în continuare. Zeul care l-a orientat spre Prometeu (cineva îl identifica cu un rege omonim), Nereu, a lăsat amprente în toponomia românească; vide Nereu, un sat pe latura de apus a țării. Magnifice dovezi aflăm în antropo- și topo-nimia populară. Menționăm Mons Caucasus în Oltenia (inscripția din timpul lui Traian). Stânca pe care stătea Prometeu înlănțuit era situată de cei vechi tot prin aceste părți. Cultul lui Ares a fost introdus de către greci din Tracia. Dar Colchida cu lâna de aur? ...13
Legende, desigur, dar cu un substrat care ne interesează. Numele insulei Carpatos, dintre Creta și Rodos, amintește și azi de o denumire tracă în sud. Numele se mai găsește de altfel și în Asia Mică și în centrul Europei. De unde începe miticul ținut hiperborean, locul favorit al lui Apolo, zeul luminii, unde oamenii erau renumiți pentru fericirea lor? Antichitatea istorică n-a mai apucat misterele samo-trace, dar amintește de preoțimea orfică (Orfeu) a Traciei. S-a vorbit mult în antichitate de identitatea dintre aceasta și druizii celți. Ba i se pune lui Zalmoxis în sarcină introducerea druidismului la celți. Și câți dii magni nu și-au lăsat urmele în datinile noastre!
Acestea sunt spuse ca o întâietate a lucrurilor.
În mormintele vechi egiptene s-a găsit aur (aor, în limba ebraică) din măruntaiele pământului nostru. Arabia de Sus era Bas-Arabia pentru ei. Nu e de mirare că orbis ignorantia anticilor o denumea Arabia Pontica. (Pontos Euxeinos - marea ospitalieră, sau Pontos Axeinos - marea inospitalieră, probabil după persanul axsaena, vânăt, întunecat), una cu Arabia lui Eschil, Euripide, Plaut și Amian Marcelin, ai cărei băștinași luau parte, cu sens larg spiritual, la suferințele lui Prometeu. Arhaicul Arubium (Măcin) ar fi un rest mnemonic. La începutul mileniului prezent, numele Țării Românești de Bas-Arabia se mai păstra încă. Să nu întrevedem, oare, nici o legătură între denumirea aceasta și bessii (populație înrudită cu geții, care veniseră dincolo de Balcani în Sciția Minor) arabieni, să le zicem? Mai pare ciudat că Ptolemeu numea Jiul, Arabon?
Legăturile cu Egiptul antic se văd și în călătoriile de studii, ale lui Zalmoxis și Deceneu de pildă, cu rezultatul pe care îl cunoaștem în spiritualitatea traco-dacă. "Boerebista spre a tine poporulu seu in suppunere, avù la indemàna pre Deceneu, barbatu fermecatoriu, care caletorindu in Egyptu invetiase ore-cari semne naturale prin cari pretindea ellu a cunnosce celle divine," zice Strabone (după tălmăcirea aceluiași istoric uitat14). S-ar putea oare cerceta aceste drumuri străvechi înspre Egipt, a cărui influență spirituală s-a întins până în evul mediu românesc?
Poate că ar trebui cercetate în Biblia lui Ulfila, episcopul got, cuvintele de origine latină pe care le-a luat numai din Dacia, în sec. III-IV. Ce limbă se vorbea în acea vreme aici? Sub ce formă sunt luate? Sunt strict latine?
Dacă în toate acestea s-ar studia și un proces invers? De la latini am luat o anumită morfologie a limbii, stilizarea și culturalizarea ei.
Firește, din cele de mai sus nu se conclude că nu am luat, ci și că am dat cu acea strămoșească danie (sanscritul dana), cheia carității și a iubirii nemuritoare, care se reflectă adânc în felul nostru de a ne primii oaspeții și care nu ne va părăsi până la extincția finală.
Și aceasta nu neagă romanitatea noastră. Rămâne să definim termenul din nou, de astă dată just, comprehensiv și autoritar.
Cu romanii, cu toată doborârea noastră fizică, cât și cu alte neamuri mai puțin spectaculare, am avut prilejuri să ne înălțăm spiritualicește. Am avut doar adaosuri de civilizație. Cultura în schimb era proprie. Ne-a ajutat să parcurgem evoluția, viața cu pași mari. Astfel am transformat izbânda lor fizică într-una spirituală proprie. În cele din urmă și până în zilele noastre a învins românul spiritual.
Atât romanii, cât și grecii, aduc ceva din arta și cultura mediteraneană care a putut fi asimilată mult mai târziu misterelor dace, despre care nu știm în ce văzduh interior inițiau pe daci, în fața căror idei îngenuncheau ei și căror legi spirituale se conformau. Romanii cunoșteau inițieri minore, grecii preferau mult pe cele în care arta devenea divină, dar egiptenii erau aceia care uneau conștient microcosmosul de macrocosmos, omul exterior de cel interior, spiritual, divin. De aceea cei mai buni dintre noi se duceau să se cultive în templele Egiptului.
Ne vom mai referi, în câteva linii, la cele spuse de către artiști plastici indieni15 care ne-au vizitat țara acum câțiva ani și care mărturiseau cu entuziasm: "Ne-au impresionat plăcut afecțiunea și căldura cu care poporul român își primește oaspeții. În această privință am găsit anumite afinități între noi și poporul român. Există o uimitoare asemănare de temperament. Românii, ca și indienii, iubesc cu pasiune frumosul, artele, muzica. Am fost la un concert de muzică populară și am avut impresia că ne aflăm în India, atât era de asemănătoare reacția auditorilor. Vizitând Institutul de folclor am sesizat anumite similitudini între muzica populară românească și cea indiană. Sentimentul care determină creația folclorică este în mod cert comun poporului indian." Cea mai bună cântăreață indiană, după ziarele lumii, este o româncă de pe plaiurile Vrancei16. În felurite cântece populare se aude refrenul; Ia dainù, ia dainà (sanscrit, gând, viziune). Aici e o spiritualitate mult mai veche.
E ceea ce susținem noi de multă vreme.
Dar dacă am compara vechile datine? Cine a citit "Legile lui Manu" le găsește aidoma.
Să nu uităm nici de exclamația lui Rabindranath Tagore atunci când ne-a vizitat țara; "Același cer mistic ca al Indiei mele!" Era vorba probabil de un cer ideal spre care ne îndreptăm în ceasurile sfinte.
Când India m-a chemat acolo, imediat după eliberarea ei, să cercetez, să compar folclor, limbă, învățătură, punându-mi totul la dispoziție, unreservedly, Nemesis s-a opus necruțătoare. Fata obstant. Voiam să știu ce-s dorul, urâtul și aleanul etosului românesc care râvnea după rasa-mumă, Mother India.
Lăsăm paranteza deschisă și recunoaștem că, într-adevăr, suntem primii indo-europeni care și-au ales vatra de azi (sanscritul varta în vechiul Arya-varta sau Hindustan) pe care n-am mai părăsit-o niciodată de atunci.

10 Afirmații de o importanță deosebită dar, pe care din nefericire nu am reușit să le localizăm cu toată imensa bibliografie consultată
11 B.P. Hasdeu - Istoria critică a românilor, vol.I, 1874, pag. 55-56
12 Nicolae Densusianu - Dacia preistorică, 1913, pag. 933-938, 989, pag. 612-648
13 B.P. Hasdeu, op. cit., pag. 278-287, pare a localiza Colchida "cea cu lan'a de auru a Medeei" ... "la Dunare printre bogatele nassipuri metalice ale Olteniei". De asemenea, Hasdeu afirmă că Martial, în Epigr. IX, 46, scriindu-i unui amic îi spune acestuia că în țara Geților o să găsească stânca lui Prometeu.
14 Tocilescu, op. cit., pag. 931, citându-l pe Strabo
15 Este vorba despre artiștii plastici indieni B.C. Sanyal și H.A. Gade care au vizitat România în 1956 (interviu cu aceștia în Scânteia 20.03.1957)
16 Narghita - cântăreața din Pufești, Vrancea, celebră în India prin anii '70

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0