Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


III
Dovezi lingvistice


Un prieten din India, Dr. Jwala Prasad Singhal, Editor of J.K. Review, mi-a trimis harta de mai jos, scriindu-mi acum patru decenii: "Am primit de asemenea broșura care arată similaritatea dintre sanscrită și română, care este foarte interesantă. Vei fi poate surprins să afli că sunt încredințat că vechii indieni și românii aparțin probabil aceleiași familii. În această conexiune am anumite lucruri de spus lumii care vor revoluționa concepțiile istoriei străvechi, dar aceasta va cere oarecare timp. Totuși, spre a avea o privire în chestiune, anexez o hartă a lumii așa cum exista acum cincizeci de mii de ani, bazată pe evidențe geologice după cum o concordă cu arhivele indiene străvechi "Despre dovezile lingvistice, prove provate, vom reveni într-o încercare viitoare. Destul să spunem că sanscritul suria, soare, face latinul sol, și din acesta românescul soare? Vide dezvoltarea lui "l" din "r" (Fick) și nu "r" din "l". Să nu uităm de muntele Surian de la noi. Se știe că arhaicii suiau muntele spre a adora pe culmi soarele. Cultul soarelui în inscripțiile din peștera Pescari, vasele de ceramică de la Cucuteni îndreptățesc cele spuse. Astrolatria aceasta a dus la ridicarea de monoliți care reprezentau cursa anuală a soarelui. Erau astfel așezați încât soarele apărea exact în spatele unuia dintre ei la solstițiul de iarnă, la echinocțiul de primăvară îndărătul altuia, ș.a.m.d. în tot cursul anului. Pietrele dispuse în cerc serveau la cercetări astronomice și constituiau adevărate cadrane. Care este sensul soarelui de andezit de la Sarmizegetusa? Dar pietrele incintei sacre? Oare nu se știe că spiritualitatea religioasă traco-dacă, tradiția indiană și sacrul egiptean erau încă în ființă pe tărâmul lui Suria căruia i se aduceau închinăciunile acelor timpuri?
De asemenea, se știe cum celtul antic (acești celți familiali), bardul șef, săvârșea slujba de logan, piatra principală din centrul cercului sfânt, pe care stătea sabia ceremonială și numai după ce soarele se ridica la orizont, druidul invoca "în fața Soarelui și în fața Luminii." În școlile druizilor se învăța pe dinafară un mare număr de versuri despre natura bunei purtări, a înțelepciunii arhaice și a religiei. Aici elevii se instruiau timp de douăzeci de ani. Cezar spune că nu socoteau a trece aceste lucruri ale sufletului în scris, deși în actele publice și particulare se foloseau de literele grecești. Triadele erau sursa învățăturii. Bunăoară, trei lucruri conferă zilnic tărie, sprijinite de majoritatea dorințelor: Iubirea, Cunoașterea și Dreptatea. Trei lucruri slăbesc, cărora li se opune majoritatea dorințelor: Ura, Nedreptatea și Ignoranța. Trei lucruri sporesc înțelepciunea: Nenorocirea, Boala și Dușmanii8.
Astăzi, din dorința de a stăpâni Natura, nu ținem pas cu creșterea dominației Omului asupra lui însuși. Cultura, în acest caz, nu mai este în raport de egalitate cu civilizația, care a luat-o cu mult înainte. Nu merg pari passu.
Or, celtul era valhul sau valahul tărâmurilor noastre. Stonhenge este pre-druidic. Este o moștenire atlantă. Cultul soarelui s-a perpetuat până în zilele noastre, duminica fiind ziua soarelui, dies solis. Oul cosmic de pe unele metope nu denotă cea mai lungă vechime arhaică? Zeroul este Infinitatea nemărginită, fie sub forma Oului cosmic, fie a Cercului filosofic. Ce-l făcea pe Lucian Blaga să scrie despre Brâncuși: "Același sculptor a cioplit și a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale și totuși, depășindu-se, el a întruchipat oul cosmic, ce amintește un se știe ce teo- și cosmo-gonie orfică?"
La fel, sanscritul apa, apă, formează latinul aqua, și acesta dă românescul apa? Cum e cu putință ca un cuvânt în circulație vie, și după schimbări structurale, să revină la forma primară, la puritatea unei obârșii moarte? Sau noi suntem cei care l-am păstrat și-l folosim așa cum l-am moștenit, iar cei care l-au modificat nu suntem noi?
Frumosul cuvânt vis, care înseamnă, cum spune dicționarul, pénétrer au delà, e pur sanscrit. Jamblicus în "De Mysteriis" vorbește de vis ca fiind viziune divină, când omul redevine iarăși un Dumnezeu căci vis înseamnă a străbate, a intra în natura esenței. Nu cumva chiar acesta să fie și sensul exact și tehnica justă a lui care denotă un proces subtil de parapsihologie. Visul e sufletul sufletului, zice același Blaga. În orice caz vis este energeia naturae. Numele de Pârvan, provine din sanscritul parvan, primul; probabil cu sensul de primul în comunitate și nu de la pervîi (slav), care dă Pârvu, primo genito, primul în familie. Sau ola, ol, oală; sarpa, șarpe; ba, ba; sau mri, a muri.
Aici deschidem o paranteză mai lungă. Pentru unii savanți lingviști, mormânt și monument vin amândouă de la monumentum. Desigur, monument vine cu bună știință de la monere, a aminti, a-și aminti. Mormântul există însă dinainte de monument, chiar dacă cei avuți și-l clădesc, pe acesta din urmă, încă în viață fiind. Este limpede că mormânt provine de la mri, a muri. Să vedem: mânt din mentum ajută la formarea substantivelor, denotând rezultat, stare, acțiune. Precum crez-ă-mânt, acoper-ă-mânt, așez-ă-mânt, deznod-ă-mânt, jur-ă-mânt, discern-ă-mânt ș.a.m.d. Așadar, crez, acoper, așez, deznod, jur, discern, pers. I la timpul prezent urmat de mânt (mentum). S-ar putea mon (de la monere) -u-ment să urmeze în linie succesivă și logică mor-ă-mânt. Întâi mors mortis și apoi monere. Și monumentul a rămas ca o simplă aducere aminte a celui din mormânt. Aceasta după toate canoanele gândirii, chiar dacă dicționarele ar spune altfel. Similar pământ și paviment zice-se a veni de la pavimentum, pardoseală a unei încăperi sau pavaj al unei curți interioare, făcute din piatră, mozaic etc., având și o funcție decorativă, DEX. Deci nu e vorba de pământ! S-ar putea să fie de-a-ndoaselea. Despre ba faptul că ar fi luat de la ruteni, boemi și poloni, după Hasdeu, cade; nu-i vedem circulație până în Oltenia, unde își are vatra, folosit înaintea lui nu, anterior venirii acestor noroade cu care țăranii acestui miez al poporului român n-au avut nici în clin nici în mânecă. În Dacia, cu mult înainte de venirea romanilor existau domn și domna. Să nu uităm pe Domna Sotira, numele Proserpinei, scris pe un ban al orașului Cizic, din peninsula cu același nume în Marea de Marmara, pe unde mai erau încă traci (Eckhel). La vechii pelasgi constituie titlul maiestos al regilor, iar mai târziu, al marilor zei: Ianes duonus, dunus Ianus (Carmina Saliari).
Dacă latinii spuneau domus, iar slavii doma (casă) se vede ușor cine are prioritatea: numai la noi nu se mai cunoaște o prioritate de limbă, deși am locuit aici înaintea tuturor cu mult. Probabil pe atunci noi nu cunoșteam decât cuvântul bordei. Sau vacă, de la sanscritul vaca, fără nici o modificare; uger, udhar, lat. uber, gr. outhar, angl.sax. uder, germ. euter, oland. uijer, island. jugr, judr, etc.
A îmbrăca se dă ca mutație din latină. In-braca, braca erau nădragii, cioarecii dacilor. Azi avem brăcinari, breciri (Gorj). Bracas, bracatu, braceus, norv. brok, angl.sax. broc. Dacii erau porecliți de romani bracati, iar Ovidiu punea în vers astfel: Braccata turba getarum. Deși Bessel în Rebus Geticis spune că "arătările lui Ovidiu trebuie mai mult interpretate din istorie decât istoria din arătările lui." A fost totuși martor de viață atâția ani cu toate că nu se prea amesteca cu plebeii și țăranii. Sau saga. Aceasta era o haină despicată mult la spate. Ce ar putea fi atunci di- sau de- saga? di sau de arată doi, două. În acest caz n-ar mai proveni din bulgărește cum ne descurcă (?) dicționarul. Ce să zicem de satâr? Nu am uitat de satârgii, oșteni în Moldova și în Țara Românească prin sec. XVI-XVII. Satâr se spune că vine din albaneză sau turcă. S-a uitat de neamul trac al satrilor, purtători de sabie, de satâr.
Dar am fost obișnuiți și învățați că ne tragem din toți și din toate și că suntem niște subordonați.
Cantemir, care știa mult mai multe lucruri (cele osebite) pe care nu le bănuiește informația oricât de bogată a unui comentator modern, spune că stejar e dac9. Comentatorul, care păstrează atitudinea unor subordonați și tributari, spune că este de proveniență bulgară, incitat probabil de faptul că în satul Kandlika, din sudul Bulgariei, crește un stejar tracic veșnic verde. Crede dânsul că am stat milenii fără nume pentru stejar, la umbra căruia celtul, tracul, valahul căutau prin cercetări și meditații prelungite să dezlege misterele universului? N-a auzit de stejarii Celtidei? Care alt popor a cântat eoni de-a rândul: "Frunză verde de stejar?" Sau că termenul l-am schimbat nitam-nisam, imediat ce au venit bulgarii?
Din cele câteva paragrafe monografice ale lui Ivar Lissner în "Rättselhafte Kulturen" asupra stejarului deducem importanța pe care acesta o avea și o are la indoeuropeni în firea și sfințenia lor. Hesiod, Pliniu, Ovidiu și alții amintesc de aportul lui supranatural. Să revedem Historia Naturalis menținând mereu ideea pregnantă de mai sus. La Dodone, Zeus a primit porecla de "Naios," cel care locuiește în stejar. Și câte altele de la Homer, Herodot ... care arată că prin adorarea stejarului oamenii tânjesc după "epoca de aur," acea arva beata sau vreun paleocastrion mai încoace. Fapt este că la români și-a păstrat întreaga semnificație. Bulgarii păstrează chiar și numele de Tracia așa cum l-au găsit în popasul lor istoric acolo. Ba dăm și de nume de persoane ca Tracov. Nu mai întrebăm ce mysterium magnum îl face pe comentatorul de mai sus să acorde prioritate bulgarei. Câte secole trebuie să fi așteptat românii venirea bulgarilor spre a da numire grabei, întrucât acestora le lipsea voroava. La fel, gorun, pe care I. I. Rusu îl dă ca arhaic. Firesc este ca cei ce vin să adopte numirile locului, chiar dacă tălmăcesc în idiom propriu Peștișani prin Râbița sau confundă Dzierna, Tsierna, Tierna, [ierna cu Cerna, negru, și nu țărna, țărână, sau poate loc întunecos.
Mai mult încă: DEX, dicționarul explicativ al limbii române, spune că nai vine din turcescul nay, ney. Pan, care trăia prin pădurile tracilor și al cărui regn a ieșit de mult din evoluție, găsise probabil un turc prin imaginația de azi a dicționaristului. Curată non-science fiction!
Dacă numai 160 de cuvinte sunt dace (vide "Ce știm despre limba traco-dacilor," în Magazinul istoric, decembrie 1967) suntem, firește, niște cerșetori inutili ai pământului. În acest caz nu mai putem defini ce este o limbă maternă, dată de mamă copilului ei, fără întrerupere, căci natura nu cunoaște întreruperi.
E o gândire nemeditată bine și îndelung la acești "rupturiști." Nici în gândire, nici în mersul social, nu pot exista rupturi. Natura nu evoluează prin întreruperi sau rupturi, oricât ar fi de lente. Evoluția nu merge în linie dreaptă, ci într-un fel de zigzag, cu suiș și coborâș, depășind mereu în suișul următor pe cel de dinainte. Atinge potența timpului sau a unui timp oarecare, apoi decade, revine în alt suiș ș.a.m.d. Se atinge o culme de civilizație și cultură, apoi o decădere spre a lua forțe noi, dar nu o stingere. Acesta este un studiu al ciclurilor cronologice și psihice.
Același comentator, la aceeași carte, ne spune textual: "Romanizarea Daciei nu a însemnat nimicirea localnicilor, ci asimilarea (?) lor." Dimpotrivă, noi am asimilat tot ce a trecut peste noi. Ovidiu, acest "paene poeta getes," în una din ale sale "Epistoles ex Ponto" (IV, II, 21, 22) scrie: "Si quis in hac lipsum posuisset Homerum, esset, crede mihi, factus et ille Getes!" Sau în traducerea liberă a lui Camilar: "Homer, adus în locu-mi, el, marele poet, / Cu timpul ca și mine ar fi ajuns un get."Crede mihi! zice Ovidiu, el care i-a cunoscut bine și care a și scris elegii în limba lor, deși la început nu-i plăceau acești "barbari pletoși."
Ar fi culmea să nu vrem să înțelegem rolul radical al rădăcinii, al viței, mai ales și cu atât mai mult, într-un proces istoric. De un rând de vreme s-a încetățenit țigănescul ditamai (dita, ditai) în limbajul literar. Îl găsim chiar în traducerile din Shakespeare. Să deducem din aceste mutații lingvistice inferioare, care s-au succedat într-un fel sau altul, că întreaga noastră limbă este o limbă de împrumut, mai nefirească decât volapük sau esperanto? Lingviștii noștri merg până la latină, greacă, slavă și se opresc. Nu este vorba de Hasdeu. Dacă ar trece mai departe ar vedea că am împrumutat un întreg lexicon acestor popoare, cuvinte de înaltă spiritualitate. Iar în compania eleno-celto-latinilor eram la noi acasă.
Finlandezul V. Kiparsky spunea că "Limba română ocupă un loc cu totul particular între limbile europene." Înțelegea, oare, ceea ce vrem să spunem noi?
În opul nostru, gândirea abundă în semne de întrebare. Ele sunt puse cu bună-știință pentru a incita - nolens volens - o gândire paralelă din partea cititorului pe care l-am vrea în mijlocul raționamentelor noastre spre a nu cădea în premise și inducții false. Căci să nu pierdem din vedere că istoria este aceea care află prin toate mijloacele intelectuale și intuitive și determină în timp acea "calitate necunoscută" care dă omului viață, conștiință și formă și care îl face să înainteze, să progreseze și să se perfecționeze către [elul evoluției umane. Viața se schimbă prin reflecție, calitățile se dezvoltă prin gândire, conștient dirijată și caracteristicile, prin considerație umană.


8 Triadele druidice din Jeffrey Williams - Druidic Teachings, The Theosophical Publishing House, London, 1934
9 Dimitrie Cantemir - Descrierea Moldovei, colecția Lyceum, Ed. Tineretului, 1967, pag. 234

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0