Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


II
Memoriile umanității


Când s-a publicat tălmăcirea  cărții lui Samuel  Noah Kramer From the  Tablets of Sumer  cu "Istoria începe la Sumer" - n-am fost de acord cu titlul. Mai întâi că nu este intitularea autorului și apoi, ne-am întrebat, dacă ne-am afunda din ce în ce mai tare în trecut, de unde începe istoria, acest "tainic atelier al lui Dumnezeu," cum o numește cu multă venerație marele Goethe?
Istoria va trebui să re-înceapă ori de câte ori se produce o schimbare în concepțiile despre antichitatea arhaică. Concepțiile juste devin la rândul lor legi istorice care dau direcții precise pe care va trebui să le călcăm pentru aflarea unui trecut uman și mai îndepărtat. Timpul și anii, aceștia vor trebui socotiți în milenii ca unități de jalonat protoistoria, se vor restructura în mintea noastră spre a putea cuprinde perioade atât de îndepărtate și însăila evenimente demult apuse și uitate.
Istoria a început o dată cu trezirea timpului din "sânul infinit al Duratei," o dată cu scurgerea evenimentelor și a întâmplărilor dintre ființele care gândesc acțiunea, chiar dacă ne lipsesc arhive. Oare Natura este lipsită de memorie? Nu s-ar putea cândva citi însemnările ei? S-ar găsi cumva metoda ca intuițiile să ajungă până-ntr-acolo și atunci cum vor arăta istoria și străistoria? Intuițiile, se știe, caută numai adevărul adevărat. Și-apoi, nu s-a spus oare în știința tradițională că "Eternitatea peregrinului este ca o clipire în Ochiul Existenței de Sine?" Trebuie deci, o pătrundere în infinitul mare al Timpului.
Francis Bacon spunea că istoria este ca o scândură ce plutește după un naufragiu, nerămânând decât foarte puțin în comparație cu ce a putut dispărea. Savanții își dau seama de aceasta. Unul dintre ei, filosof și istoric de mare valoare, Will-Durant, în Istoria Civilizației, tom I, mărturisea: "Nous ne pouvons entièrement négliger les légendes, qui courent à travers l'histoire, des civilisations jadis grandes et florissantes qu'un cataclysme ou une guerre a détruites et qui n'ont pas même laissé derrière elles la frange de varech qu'en se retirant le flot laisse sur la grève; tout ce que des fouilles récentes nous ont révélé des civilisations de la Crète, de la Sumérie et du Yucatan est là pour attester que les légendes peuvent contenir une large part de verité"3
Memoriile umanității pot fi: relicvele sub o formă sau alta; scrierea, deși era în sutele de milenii trecute o ars incognita; dar, mai ales, tradiția sub forma mitului, mai mult sau mai puțin explicitat. Arta scrisului cunoștea hieroglifele ideografice până la alfabetul lui Cadmus și devanagari. Scrisul comunicativ, apelativ sau interpretativ, s-a găsit incă de acum 135.000 de ani (vide descoperirile de la Peche de Laze, în Franța). Deci, când își începe viața acel "homo sapiens?" Doar cu 30.000 de ani în urmă? Iată datele! Scrisul a fost născocit de către atlantizi, nu de fenicieni. Pretutindeni aflăm stânci și peșteri acoperite de inscripții. Va trebui să prelungim istoria la arhivele unei imense antichități. Adevărurile de azi sunt erorile de ieri. Vechimea aceasta va apărea în ochii profanului mai curând ca un vis fantastic decât ca o realitate posibilă. Ce să spunem de Herodot, numit de Cicero, sarcastic fără îndoială, patrem historiae, deși mai bine historiae scriptores, cum îl apela Pamphila, colecționară de memorii istorice de pe timpul lui Nero; Aristotel însuși îi zicea "mitolog," nu povestitor de basme, desigur, ci cuvântător de mituri, lăsând pe seama istoricilor ulteriori interpretarea lor. La fel, Diodorus Siculus, sau Sanchuniathon, fenicianul.
Aici, simbiologistul trebuie să fie circumspect și atent ca nu cumva să interpreteze forma exterioară în locul înțelesului interior, căci timpul îl va răsturna și pe el ca și pe ceilalți. La interpretarea miturilor, a emblemelor, simbiologistul de astăzi alege cu ușurință suprafața și nu adâncul lucrurilor. Și de aici urmează induceri și speculații ingenioase (pe care timpul nu le poate verifica și aproba, care cad, așadar, în coșul inutilității), circulo vicioso, concluzii care iau în general locul premizelor în silogisme. Să ne ținem însă de Confucius: "Eu doar dau mai departe. Eu nu pot crea lucruri noi. Eu cred în cei vechi și deci îi iubesc."
Istoria se corectează și se amplifică mereu în urma descoperirilor și a înțelegerii exacte a țiglelor asiriene, a fragmentelor cuneiforme, a hieroglifelor egiptene, a conținutului olelor indiene și a tuturor urmelor lăsate. Simbolismul cuvintelor e oare pe deplin cercetat, interpretat și înțeles? Acestea-s miturile, fabulele. Modul mesajului lor era mai întotdeauna criptic, așa cum își trimiteau dacii pe o ciupercă semnele lor. Cine se încumetă să descifreze astăzi cifrul adânc de ieri?
Vorbirea este expresia gândirii. Ficțiunile poeziei antice, ale mitologiei, se vor găsi a cuprinde sensuri in absondito ale adevărului istoric. Pe acesta îl aflăm adesea în alegorii, care sunt tot atât de reale pe cât adevărul însuși. Aș propune studierea alegoriilor lui Shakespeare, Eschil sau Homer din supraoperele lor. Desigur, vălul nu se va ridica cu ușurință dacă intenția este amuzamentul sau edificarea neștiutorului. Să nu uităm că Homer făcea deosebire între limba zeilor și cea a oamenilor. Filologii ar trebui să iasă din negura cimeriană a simplelor ipoteze. Adevărul se transmite nu numai prin necesitatea comunicării ideilor prin cuvinte în activitatea celor trei dimensiuni, ci, mai mult, sub forma alegoriilor. Căci vorba lui Philon (Philo Judaeus): "Declarațiile verbale sunt fabuloase, găsim adevărul în alegorii."
Ne vine în minte frumoasa alegorie homerică: Și va cunoaște "al lotusului dor," într-un context de versuri la care trebuie să te oprești. Al lotusului dor? Ca și cuvintele lui Buddha: "Într-un eleșteu, printre lotuși, albaștri sau albi, care înfloresc, sunt unii care rămân sub ape; alții urcă până la suprafață; alții în sfârșit ies de sub ape și se ridică atât de sus încât corolele lor nu sunt nici măcar udate. Și iată că, în lume, zăresc ființe pure și ființe impure; unele sunt vii cu spiritul și celelalte lente; unele sunt nobile, celelalte josnice; unele mă vor înțelege, celelalte nu mă vor înțelege; voi avea milă de toate. Voi privi lotusul care se deschide sub ape, ca și lotusul care scoate de sub ape floarea splendidă."
Lotusul este un foarte vechi și favorit simbol al omului, ca și al Cosmosului. Sămânța de lotus are în ea miniatura perfectă a viitoarei plante, arătând faptul că în lumea materială există prototipul spiritual al tuturor lucrurilor, înainte ca acestea să se materializeze. De aceea, se zice că Viitorul rezidă în Prezent. Apoi, faptul că lotusul crește în apă, avându-și rădăcina în ilus (mâl) și își dezvăluie floarea în aer, tipifică viața omului și pe aceea a Cosmosului, adică elementele amândorura sunt aceleași și amândouă se dezvoltă în aceeași direcție. Rădăcina lotusului în mâl reprezintă viața materială, iar floarea, trăirea în regatul său sufletesc.
"Trecutul nostru este asemenea unui vas spart, ale cărui cioburi împrăștiate, găsite ici și colo, când și când, au fost adunate în grabă și nu fără greșeli,4" spune Anne Terry White. Dacă întregul ne scapă, socotind că numai acesta face mersul omului spre scop, atunci numai cu cioburi nu facem istorie. De aceea am stăruit să plecăm de la întreg la parte. Cioburile nu fotografiază moravurile, obiceiurile, gândurile, ci mai cu seamă învățătura care duce pe om și societatea lui mai departe spre rostul înnegurat de tăcere. Evoluția e mersul de ieri, mersul de azi și cel de mâine. Dacă nu vom ști niciodată istoria adevărată, spre ce ne vom îndrepta în fumul și ceața opiniilor oricărei făpturi izolate?
Ce e viața însăși decât interpretare de veac, o interpretare trăită în veac, o viețuire a tuturor în veac. Trecerea aceasta prin veac face istoria.
Dar, "tout parti pris à priori doit être banni de la science5", cum cerea memoriul citit la Academia des Inscriptions des Belles Lettres, în 1859. Oare să facem și noi ca înțeleptul Zoroastru: "Când te îndoiești, abține-te?" Sau ca Bacon, care socotea că dacă începem cu îndoieli vom sfârși în certitudini? Mai bine să ne însușim injuncțiunile lui Buddha, care spunea că nu trebuie să credem într-un lucru numai fiindcă e spus, nici în tradiții că vin din antichitate, nici în zvonuri, nici în scrierile înțelepților, nici în inspirații spirituale, nici în deducții întâmplatoare, nici în necesități analogice, nici în autoritatea magiștrilor, ci să credem când toate acestea sunt coroborate de rațiunea și conștiința noastră proprie. "Croire sans savoir est une faiblesse; croire parce que l'on sait est une force!6" mai spunea cineva. Raționamente, intuiții sau "As one knows more, one judges less?" Deci: Certus sum, scio quod credidi!
Așadar, câteva milenii de istorie nu pot sta împotriva "memoriilor" umanității.
Și iată că cercetătorii clujeni scot de pe vatra țării noastre, ca pe niște cărbuni aprinși de sub o spuză demult stinsă, o și mai veche dovadă de istorie arhaică: Tăblițele cu scriere foarte veche de la Tărtăria! Oare numele nu amintește el însuși de Tărtăria, dar nu de o Tărtărie cuprinzând rase de popoare asiatice, ci de Tartarul pomenit de mitologia greacă, abisul adânc dedesubtul Hadesului, o depărtare în timp pe care istoria n-o mai cunoaște, unde erau închiși Titanii? "Tartorul" de azi e Tartarul de ieri în linie directă. Mitologia, acea visterie de știință arhaică, de tradiție preistorică, de "gândire în basme" (Eminescu) și nu o "disease of language," o maladie a limbajului, tace pentru totdeauna.
Mitologia devine mitosofie când a reușit să cunoască începuturile (origines) și semnalează calea spre ele. Papirusul egiptean, ola indiană, țigla asiriană, sulul ebraic au terminat cu destăinuirile.
Dacă Dioclețian n-ar fi ars, în anul 296 D.Ch., multe opere egiptene, Cezar 700.000 rulouri la Alexandria, Leo Isaurus 300.000 la Constantinopol, în sec. al VIII-lea, mahomedanii pe tot ce au putut pune mâna, argumentând cu sabia că în Al Quran se află tot ce e de spus, atunci oamenii ar fi știut azi mai mult. Primii creștini, ultimii cruciați și fanaticii evului mediu au distrus ce mai rămăsese din biblioteca din Alexandria și școala ei. Cardinalul Ximenes singur a dat foc, în Granada, la 80.000 de manuscrise arabe, multe din ele fiind traduceri ale autorilor clasici. În biblioteca vaticană pasaje întregi au fost șterse din cele mai rare și prețioase tratate ale celor vechi, iar 36 de volume scrise de Porfir au fost arse și distruse de sfinții Părinți. De aceea bâjbâim azi într-un trecut uitat, o antropogeneză răsfirată în națiuni amestecate și pierdute. Dacă ne întoarcem la Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia aflăm că Uranus a avut 45 de copii, dintre care 18 cu Titea, numiți în comun titani. Unul dintre ei, Atlas, a dat numele supușilor săi atlanți. El excela în astrologie și-și reprezenta lumea ca pe o sferă, de unde fabula că ținea lumea pe umeri. Cele șapte fiice ale sale, atlantidele, au dat naștere la multe națiuni. De aici se trag barbarii și grecii. Capitolul al LX-lea arata originea atlantă a Cretei.

    

Figura 1                              Figura 2

Tabletele de la Tărtăria


Figura 3

Am pătruns astfel în istoria pur arhaică.
Cele cinci milenii anunțate la Tărtăria ar putea fi cincizeci sau mai mult. Inscripțiile de pe aceste tablets, ne spune profesorul Falkenstein, în afară de strânsa lor asemănare cu cele din Sumeria, ar fi mai vechi decât scrierea minoică din Creta.
Iată că la Porțile de Fier, la Lepenski Vir, cu o vechime de opt milenii, se dezgroapă o colecție unică de plastică neolitică cuprinzând capete de oameni, 50 de sculpturi în mărime naturală, precum și resturile a 59 de locuințe, colecție ce împinge istoria și mai departe7.
Apoi descoperirile de la Cetățeni, cu urme de pași în stâncă, având asemănări în toată lumea, cu semne enigmatice, cu figurații ca cele de pe monumentele maya, cu simboluri din India străveche, și câte alte descoperiri recente ce poartă însemne indiene, sau cum se spune despre fibulele de scut beotic de la Trestiana: "decorate cu nervuri indiene."
Ce spun aceste gorgane, movile, măguri, sculpturi de pretutindeni, dolmene, cromlehuri, tumuli, menhire, kurgane, nurage, structuri ciclopice, pietre druidice, morminte de uriași, Stonehenge, Babele, Sfinxul din Bucegi, Pietrele Doamnei, Vârful Omul, Turnul de la Purani (sfânt, în sanscrită), considerate de tradiție ca "altare ale diavolului?" Poate, oare, singură arheologia să dezlege durata acestor monumente preistorice pline de taine, a acestor megaliți ce par fără vârstă?
Dar, oare, memoria istorică se scrie numai pe pietre? Tradiția nu spune nimic? Mitul, care este tradiție orală și nu "scrum istoric," este greu de descifrat? Nici folclorul? Nici limba? Oare ce istoric s-ar încumeta să atribuie vreo dată ideii spirituale a Mioriței, specifică numai sufletului românesc? Sau jocului "Călușarii?" Intuiția popoarelor nu ajută la dezvelirea acestui "abis adânc?" Augustin Thierry însuși admitea că istoria adevărată nu se află decât în legendă. Legendă nu înseamnă "povestire", ci "récit donc on fait la lecture, par opposition à récit oral" (legendum, din lego, a citi), spune René Kopp. "Legendele, scrie același Thierry, sunt tradiția vie, aproape totdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie" (în Revue des Deux-Mondes, 1865). Ce am ști despre Celtida, de pildă, dacă n-am avea bogatul fond legendar al Irlandei și Britaniei? Cei vechi nu erau niște barbari ignoranți așa cum ni-i înfățișează istoricii. Îi găsim vii în folk-lore mai mult decât în istorie.
Arheosofia, care ar fi mai mult decât o arheologie interpretată ad-hoc, acea înțelepciune arhaică, este un fel de arcana caelestia, căci au fost lucruri care nu s-au scris niciodată pe pergamente, ci au fost gravate pe stânci și în cripte subterane ca în Asia Centrală, unde se găsesc urme de civilizație umană superioară. Această civilizație este preistorică. Și poate exista civilizație fără o cultură cu opere literare, anale sau cronici care să dovedească o spiritualitate superioară a omului dinaintea noastră. Această civilizație de milenii (o, câte!) are secrete stranii de comunicat omenirii pentru o viață socială integrantă și o cultură care să defrișeze necunoscutul printr-un drum vertical, profund și net spiritual. Prjevalsky însuși spunea că de-a lungul fluviului Certcen a auzit legende despre 23 de orașe îngropate de nisipurile mișcătoare, cu multe ere în urmă. Ar trebui să cunoaștem și ultimele descoperiri din fostul spațiu sovietic spre a concluziona în consecință.

            

Capete de oameni
Colecție plastică neolitică cu o vechime de opt milenii. Descoperite la Lepenski Vir (partea iugoslavă a Porților de Fier) în martie 1968.


Ce greu le-a fost grecilor să smulgă câteva frânturi istorice de la preoții egipteni, frânturi care stau ascunse astăzi (e vorba de faptele istorice) sub teascul de nepătruns al ipotezelor și scepticismului. Michelet spunea că în sec. al XX-lea istoria va cădea și se va spulbera în atomi "devorată până în temelii de acei ce-i redijează analele." Un istoric trebuie să fie și un arheosof (dacă se poate da o astfel de denumire) și să dea cea mai mare atenție scrierilor celor vechi, mai ales unui trecut preschimbat în mit, legendă și epopee. Cine spunea că istoria noastră este în Iliada? Acolo găsim un popor numit hipemolgi, mulgători de iepe, mot-à-mot, iepemulgi, sau galactofagi (lactofagi), mâncători de lapte, sau la sciți acei aroteri, arători, ș.a.m.d.
Poporul nostru are previziunea vechimii sale. Suntem moștenitorii unei vechimi ce nu se poate măsura cu clepsidrele lui Kronos.
Arheologul N. Vlasa se întreba, în urma descoperirii sale, dacă purtătorii culturii neolitice Turdaș au cunoscut rudimentele notației ideografice ca să poată ști locul de unde au venit purtătorii acestei culturi.



Și m-am întors la niște note mai vechi, nu împins de febra istorică sau de megalomanie etnică, ci mânat de un imbold stăruitor de a scormoni, de a întreba spre a cunoaște rădăcinile milenarilor noștri străbuni, din care amintesc câteva în jurul acestei probleme pentru profan, umanist și literat, cum ar spune Kramer, căci noi am luat lumea de la început, nu de acum două milenii sau trei. Noi am considerat istoria ca fiind viața însăși a omului în îndelunga sa încercare de identificare cu socialul, identificare pusă sub semnul timpului și al experienței. Noi am găsit în istorie reazemul milenar și hrana de cea mai spirituală esență. Suntem adepți ai istoriei trăite și nu a celei scrise de noi sau de aiurea. Letopiseții trebuie completați de tradiție și mit. Căci am meditat cu atotștiință asupra celor scrise de către istoricul italian Francesco Guicciardini (1483-1540) : "Trecutul ne învață să deslușim viitorul." Astfel că, pentru noi, trecutul și viitorul au alcătuit dintotdeauna și pentru totdeauna un prezent istoric continuu. Sau mai laconic: Viitorul, ca și Trecutul, este totdeauna viu în Prezent. Aceasta este legea Firii și Dictum-ul Stelelor.


3 "Noi nu putem neglija în întregime legendele, care străbat istoria, civilizații altădată mari și înfloritoare, pe care un cataclism sau un război le-au distrus și care n-au lăsat în urma lor nici măcar o algă, precum valul ce se retrage de pe plajă; tot ceea ce săpături recente ne-au revelat despre civilizațiile Cretei, Sumerului și Yucatanului se află acolo pentru a atesta că legendele pot să conțină o mare parte de adevăr"
4 Anne Terry White - Lumi dispărute, Ed. Tineretului, Col. Lyceum, 1968, pag. 9
5 "Orice parte luată a priori(idee preconcepută) trebuie înlăturată de către știință"
6 "A crede fără a ști e o slăbiciune, a crede pentru că ști este o forță"
7 Descoperiri anunțate în ziarele italienești (probabil că și din alte părți, dar din nefericire doar acestea ne-au căzut în mână) din 13 martie 1968, citând surse din Belgrad

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0