Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
4
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


I
Istoria e sensul nostru


Fugarul exordiu despre trăinicia stirpei românești, existența noastră în timp, e rodul a multor ani de intuiții și meditații, și învederează speranța că va stârni o punere de problemă asupra antichității noastre arhaice. Căci am luat de bun ceea ce spunea Lucian Blaga - "Există pentru ființa omenească o singură șansă de a lua contact cu realitatea însăși: nu prin simțuri, nu prin idee, nu prin ipoteze, nu prin teorie, ci prin punere de "probleme," adică prin deschidere de mistere ca atare." Și credem că va împlini marea nedumerire a multora asupra obârșiei noastre. Însuși neaoșul Sadoveanu și-o mărturisește prin anul 1956: "Eu n-am avut niciodată la îndemână o amplă documentare a obârșiei neamului nostru; dar întotdeauna am simțit în adâncul meu că nici o cotropire străină n-a putut altera - de-a lungul veacurilor - structura spirituală originară a poporului român." Conchidem că prin veacuri Mihail Sadoveanu înțelegea mileniile noastre. Iar Mircea Eliade mărturisea și sperăm că știa ceva: "Noi avem o protoistorie încă vie și creatoare în folklore, avem un fel de spațiu transistoric care ne ajută să supraviețuim, cum am și supraviețuit chiar în momentele cele mai dramatice." Ce-l făcea pe George Călinescu, el care nu s-a înșelat niciodată în deducții și concluzii, să creadă cu putere în marele adevăr axiomatic: "mitul vechimii noastre?"
Istoricii de meserie sunt din fire ostili speculațiilor cu aport nou, de aceea ne adresăm vizionarilor cu o mai mare putere de integrare, căci vrem să legăm nemijlocit un trecut fabulos de o memorie vie dintr-un prezent efervescent cu veleități uriașe de mâine. Istoria, desigur, e mereu în mișcare dar, cum e cazul nostru, cu niște rădăcini care sunt mereu aceleași.

Goana după anticul românesc a lui Bolliac, Hasdeu sau Odobescu, a trezit un popor uitat, neglijat sau urgisit. Protoistoria lui își dezvelește un viitor entuziast care îl cheamă spre un permanent "acum". Se întrezărește o lumină în care se va vedea Lumina. Istoricii din secolul al XIX-lea sunt tezaure de dovezi și autori, "fontane sigure de informațiune." Rămâne cititorului, de orice disciplină ar fi, să găsească dâre de aur care să-l scoată la drum. Altfel, ignoranța va rămâne mai departe pricina de poticnire a minții sale. Enigma neamului său, rebusul eternității noastre, va rămâne și pe mai departe în starea de nedezlegare. De altfel, încă de pe atunci, autorii de mai sus se văicăreau că nimeni nu dă nici o importanță urmelor băștinașe. Iată, de pildă, cum se plângea Bolliac: "Sunt abia 4-5 ani de când cercetez ceramica dacică. Până acum 5 ani mărgineam cercetările mele numai între cele romane. Astfel făceau și toți câți aveau la noi gustul antichităților. Tot ce se găsea era roman și tot ce nu putea fi roman era barbar, prin urmare bun de sfărâmat, bun de aruncat"2. Ba și azi suferim de grave preconcepții în privința autohtonilor daci.
Numele de dac nu e doar de la anul 109 Î.Ch. după bătălia cu scordiscii, când aflăm că "Mincius Rufus imperator, cum a Scordiscis Dacisque premeretur ...," ci de la dacul indian, dac, prob.con. cu sanscr. drak, repede, din dra, a fugi, poate și originea cuvântului trac. Oricum, există și azi denumiri cu dac. Vezi Dacca. Așa cum există Bihar, Biharea, iar la noi Biharia. Și altele. În India antică se mai cunoaște și o rasă de războinici numită An-dhaka.
Astăzi începe a se auzi ceasul afirmării noastre spirituale. De aceea vom pleca și noi urechea la glasul ce răsună nu numai în subconștientul ființei noastre naționale ci și în toată trăirea noastră. Teza prezentă se înscrie pe această linie.
Geneza dintr-un mit fără contur pare aici fabuloasă și astrală. Chinga teoriilor istorice, în ceea ce ne privește, e nu numai factice, ci de-a dreptul nefirească, oricât ar părea de comodă. Savanți lucizi conchid că nu există teorie absolută cu veracitate completă. Ne-o spune bunul simț comun. O mărturisea Eliade Rădulescu către amicul său Costache: "Ori tóte suntu mincinóse sau în retacire sau că numai una e veră. Și care e aceea?" "Eroarea nu e în stele, ci în noi," declamă aedul englez în secolul al XVI-lea.
Să lăsăm deci, pentru moment, obișnuitul obicei al minții de a judeca lucrurile după aparențe, oricât ne-ar părea ele de solide, și nu după înțelesul lor interior, ca eroarea să nu se strecoare în expunerea și în concluziile noastre. Altfel rămânem în fumul interpretării literei moarte. Și cerem ca Shakespeare: Gently to hear, kindly to judge!
De aceea, ne-am îngăduit a ataca din nou problema zămislirii noastre. A pretinde câteva milenii pentru poporul nostru nu e o sfruntare sau o afirmație aleatorie și gratuită. Niponii arogă obârșie solară (atlantă) și aceasta îi face să fie printre cei dintâi într-o civilizație care se apropie fulgerător.
Ne-a înciudat ușurința cu care se teoretizează că am luat și luăm de la toți, fie limbă, fie pământ, fie obiceiuri. Azi aflăm că pentru viața sufletească suntem datori slavilor, pentru cea intelectuală ungurilor - spre a nu mai vorbi despre cea administrativă(?), iar gândul românesc este de origine maghiară. Până în anul 884 D.Ch., anul venirii acestui popor în Europa, noi am hălăduit pe dealuri, munți și văi fără gând, fără funcția minții. Cum de am putut trăi atâta veac până la venirea lor?
Suntem un popor de munți, de interiorizare. Am visat întotdeauna înălțimea și profunzimea. De aceea gândul și gândirea au fost provocate de timpuriu de excelsior-ul din noi. Ungurii, popor cunoscut înainte de europenizare ca praedo gentium, au găsit aici aceste unde ale sufletului. Deci, gândul românesc nu provine în nici un caz din mongoloidul gond, ci din vedicul gând. În fuga cailor nu se poate gândi. Fuga nu dă gândire. Aceasta nu se iscă în nomadism. Mai înainte se cere încetinirea drumului de sub picioare. Abia după aceea se caută cerul interior: cunoștința, al cărei foc mistuie nimicul trăirii. Ar trebui să se înțeleagă pentru totdeauna că "tocmai limbile nomazilor sunt supuse mutabilității" (Max Müller), nu noi care eram încă din negura vremurilor "așezați." Ba chiar învățații evului mediu afirmau că dacii au aflat "piatra filosofală." Dacă ne-am aminti numai de arcul lui Arjuna din poemul filosofico-religios Bhagavad Gita care se chema gandiva și stimula evoluția, tot am ști că gândirea românească e pe drumul ei propriu, anterior multor popoare pierdute de istorie. Să deducem că nu există o școală românească asupra propriei noastre obârșii?
Atena și Roma însele au luat de la noi și au trecut totul prin civilizațiile lor splendide, după o "lustruire" (lustrare, lux lucis) de durată. Atenei i-am dat cefal, cap (ceafă), iar Romei anima, suflet, inimă, ca centru al conștiinței.
I-am putea aminti scepticului ortodox, spre a nu-și anula gândirea, că însăși misterele eleusine care au înnobilat Elada și pentru care a rămas faimoasă în istorie, care stăteau la temelia tuturor actelor ei războinice, artistice, politice, filosofice, religioase, sunt aduse în Atica de Eumolp, poet și discipol al lui Orfeu, exilat din Tracia, care a inițiat și inițiază pe eleni, cum spune Plutarc în De esilio. În antichitate nu se punea la îndoială și nu exista nici o controversă asupra acestei existențe a tracului Eumolp și asupra operei sale. În paranteză, acestea veniseră în Tracia din Egipt, aduse pe vremea aceea de Orfeu. Am dat mitologiei grecești chiar pe Orfeu însuși, mare poet și muzician, inspirat de Apolo și de Muze, capabil în septacordul lirei sale să conducă pe oameni, să vrăjească arborii și stâncile, să stăvilească cursul apelor, să calmeze dobitoacele; un mare civilizator, în stare să învețe misterele artei, agricultura (cultura grâului!) și tainele sufletului; arta de a utiliza plantele, de a vindeca bolnavii; mare filosof, învățând taina de a consemna înțelepciunea. Iar tracii erau cei mai buni discipoli ai săi. În contextul agriculturii, secera ar fi fost descoperită de carpato-danubieni (Déchelette). A mai cultivat cineva în Europa grâul înaintea noastră? Nu cumva agricultura în Europa (vide cercetările prof. Berciu în peșterile La Adam din Dobrogea și la Ciumești) a apărut tot pe aceste meleaguri? O, cât erau de întinse pe atunci! Deci, afirmația că am dat Greciei să nu mire cu nimic. Și apoi, cui datorează elinii antici naiul și fluierul? Pe un sarcofag dac se văd un geniu cântând la nai și un altul la fluier. Și azi aceste instrumente răsună covârșitor pe meleagurile proprii. Au reînviat cu o vigoare de neînchipuit pe plaiurile țării de altădată. Cât privește folclorul muzical, o lume întreagă îl admiră, ca fiind cel mai bogat din lume (elvețienii) și cel mai vechi (italienii). Bogăția și vechimea lui nu pot fi explicate decât printr-o existență cu neputință de calculat.
Dacă suntem urmașii tracilor? Nu e nevoie să se argumenteze că fiul nostru este, prin noi, urmașul tatălui nostru.
Optica unghiului nostru arată că nu suntem mari, nu suntem mici. Stăm locului cu rostul nostru: Stăm armonic în concertul și consensul general. Noi nu suntem o alcătuire fortuită a întâmplarii istorice, ci mergem înainte înzestrați cu un destin propriu de a alătura popoare și de a deștepta popoare. Spiritualitatea aceasta ne-a creat istoria și dăinuirea. Azi se vede cu prisosință cum etosul acestui popor iese din nou la iveală, pentru a lumina și mai mult comunitatea universală ce se anunță.
Cu lumea romană, mai mult cu civilii romani din imperiu, a fost o împreunare furtunoasă cu podoabe și haine noi. A urmat gestația pentru o altă ipostază a noastră. Am refăcut istoria, iarăși, din amintiri mai puțin sigure. Dar sufletul e intact, nealterat, nevătămat.
Ca număr, nici măcar jumătate plus unu nu sunt băștinașii acestui pământ? Teoria prin care pretindem acest plus unu nu ni se pare nici desuetă și nici inutilă.
De scriam această pledoarie prin sec. I-II D.Ch. ce am fi spus? Că romanii și dacii sunt urmașii aceleiași mère-souche. Încuscrirea, după acea moarte de om de cel puțin cinci ani, n-a adus nici o schimbare de natură, ci s-au făcut toți o "apă și-un pământ," cu un plus de civilizație de un secol și jumătate, care abia după un mileniu a ieșit la suprafață. Latinitatea nu e de la Traian încoace. Ea e prea veche spre a fi sesizată în iureșul de azi. Latinii sunt veniți sau intrați în istorie cu mult în urma noastră pe firul evoluției, căci circulația popoarelor se face de la răsărit spre apus. De aceea, Drang nach Osten a dat întotdeauna greș. Tot ce-i împotriva Firii se întoarce, mai devreme sau mai târziu, la aceeași matcă. Limba latină era din Alba. Cine erau acești albani care o vorbeau? Nu cumva se observă ușor că făceau parte din același neam din care au purces tracii, dacii, românii? De ce nu ni s-a injectat, o dată cu noua plămădire și puțin spirit roman de dominație, de ieșire la orizont? Mai curând englezii au prins acest spirit pe un teritoriu unde nu apunea soarele niciodată. Și au căzut și ei, ca și romanii, în ascuțișul săbiilor lor.
Afirmăm teoria fermă că suntem parte integrantă din aceeași familie cu latinii. De aceea și alfabetul, zis latin, cu care scriam înainte de venirea romanilor pe aceste tărâmuri. Descoperirile din Vâlcea, de la Ocnița, au arătat aceasta: Limba plecată în zări diferite a dat traca, daca, latina și româna. Să fi scris latinește, oare, așa cum mai târziu am scris slavonește, grecește, iar azi franțuzește? Da, dar nu pe oale și urcioare, care nu reprezintă o îndeletnicire a tagmei de sus!
Aceasta nu înseamnă o exagerare a "ponderii autohtonilor la formarea limbii române în detrimentul celei latine," cum ne spune recent un avizat, care folosește cuvântul detriment, însemnând "opoziție de prediscuție," ci o restabilire calmă și calculată a lucrurilor. Nu există nici o națiune în Europa care să nu aibă cuvinte latine în lexicul lor, mai mult sau mai puțin. Englezii au latina și saxona fifty - fifty și nu putem pretinde că sunt latini, deși acolo romanii au stat o jumătate de mileniu, iar la noi un veac și jumătate. Mai puteau sta până la împlinirea unui mileniu, dar ne-au părăsit la timp; am rămas aceiași, și noi și ei. Fiind însă dintr-aceeași spiță străveche, a existat o consonanță între cele două popoare. Daca și latina nu erau limbi antagoniste. Latina ne-a îmbogățit vocabularul până în ziua de azi. Procentul cuvintelor latine în limba română este mai mare decât în limba italiană, așa cum s-a afirmat la congresul latiniștilor de la București. Dar una e îmbogățire și alta e mutație. Pentru ghicirea lucrurilor depinde ce metodă folosim: metoda deductivă a lui Plato sau cea inductivă a lui Aristotel.
Cum se face că numai noi ne-am "topit" în fața puterii romane, zdrobiți de povara administrației, a negoțului și a exploatării? De ce nu s-a "turcit" definitiv Peninsula Balcanică sub stăpânirea de sute de ani a turcilor care acționau ca adevărați succubi medievali? La retragerea romanilor din Britania, după stăpânirea de o jumătate de mileniu, localnicii au rămas cu toate ale lor, limbă, obiceiuri, etc. Nu credem ca aceeași lege a Firii să joace renghiuri omenirii: pentru unii mumă și pentru noi ciumă!
Sau țiganii! Vechimea lor e dravidiană, venind de-a lungul mileniilor în urma armatelor asiatice care au invadat Europa și trăind secole de secole printre alte popoare - nici ei și nici limba lor nu sunt supuși vreunui amestec sau vreunei modificări. Și nu putem spune că nu colindă îndestul printre noi, cu limba, cu cântecele, jocurile, obiceiurile și chiar cu Rita poetului Enășescu, sau Rada lui Arghezi - care au cutreierat și cutreieră încă țara în cruciș și curmeziș. Se știe că rădăcinile nu mor niciodată!
Un proces de gândire susținut nu poate reface trecerea, amestecul și plămădirea cu oricât de multă imaginație creatoare, vizualizare și intuiție subtilă. Căci, vorba lui Cicero, timpul distruge speculațiile omului, dar confirmă judecata naturii.
Chipul, locul și limba noastră sunt de baștină.
De aceea zicem că istoria e sensul nostru, căci am luat drept lege ceea ce ne recomanda Michelet în 1859: "Nu invidiați vechile popoare, ci priviți pe-al vostru. Cu cât veți săpa mai adânc, cu atât veți vedea țâșnind viața."
Și am săpat milenii într-o adâncime care se confundă cu timpul.


2 Trompetta Carpatiloru, an XII, nr.1137, 20 iunie 1874

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0