Pagina principală Apariții editoriale Plan editorial Cărți on-line Comandă
Avertisment Dezvăluire Cuvântul editorului Glife introductive
Cap. I Cap. II Cap. III Cap. IV Cap. V Cap. VI Cap. VII Cap. VIII Cap. IX Poezie Bibliografie


GLIFE INTRODUCTIVE

Istoria, lat. și gr. historia, de la histor, cunoaștere, cf. ideidenai, a cunoaște, este o metodă lucidă de a ști, nu numai o arhivă sistematică a trecutului.
Ignoranța este principala cauză a confuziei din lume. Mitografierii de azi n-au înțeles sensul istoriei, nefiind convinși că focul cunoștinței arde toată acțiunea de pe planul iluziei și mistuie toate muceniciile.
Pavel, apostolul ne-a prevenit însă: "Dacă cineva își închipuie că știe ceva, încă n-a ajuns să cunoască cum se cuvine să cunoască." Dar cu cât adâncim gândirea cu atât ni se pare totul mitopeic și fără timp. Credem, totuși, că numai prin trăire câștigăm simțul proporției, înțelegerea valorilor și simțul sintezei. Căci trei idei trebuie să ne domine în acest interval al vieții: ideea de experiență, ideea de expresie și ideea de expansiune. Tot aici este cazul să ne amintim și de fraza celebră a lui Socrate, disperat că nu știe tot: "Oide me uden eidenai" (Știu că nu știu nimic.).
Desigur, încercarea de a ști, de a cunoaște, trebuie să ducă neapărat la ceva viu și mereu prezent, bunăoară la o nouă geneză a omului, de astă dată lăuntrică, prin meditație și cunoaștere, ca scop evolutiv al său, un scop de care nu scapă nici o teorie sau practica umană.
Autorul, în hieros logosul său, nu pretinde infailibilitate. În fața rațiocinației și a intuiției sale, trecând prin științe tradiționale uitate de lume și de istorie, rezultat a întregi milenii de gândire, filosofii tainice ale viului în Natură și Fire, a căutat să dezlege misterul vital al arhistrăbunilor săi, băștinași ai aceluiași tărâm de milenii și ai aceleiași limbi de care nu s-au putut lepăda, nici vrând, nici nevrând, ca să nu piară cu nume și ființă.
În excursul său, autorul arată că este cu neputință ca poporul să arunce în gheena uitării limba sa maternă, firească, spre a culege o alta de la neamurile dimprejur, fie antice, medievale, sau moderne. Dacă poporul e trupul și limba e sufletul, cum spunea Aron Pumnul, iată, deci, că și după nimicirea trupului limba rămâne. Și azi latina este în uz, e vie în scris și în litanii religioase. Europeii, după o ortoepie mai veche, au preferat-o până mai deunăzi în cărți și acte. Ne-am întrebat într-o nelămurire totală: Cum de a dispărut, chiar din primii ani, zece ne spun istoricii, limba dacilor? Limba este întâiul mare poem al unui popor, spune Lucian Blaga.
Poporului îi era prea sfântă plămădeala în aceeași țărână și cu același grai în care s-a născut. Aceasta antichitate arhaică e Prima Mater-ia din care și în care s-a zămislit. Ar putea cineva trece de fruntariile sau de granițele Patriei sale și, în uitare de sine, să spună că de acolo și nu de aici se trage? L-ar dezminți firea și limbajul, care au rezistat mereu în bătaia vânturilor cardinale. Autorul și-a asumat întreaga răspundere a expresiei neobișnuite a gândurilor sale, a glosei care i-a frământat învățătura, fiind pregătit să facă față oricăror acuzații de natură dogmatică. Că textul are multe neajunsuri și lipsuri și defecte, este pe deplin conștient. Tot ce pretinde este ca, oricât ar părea de vizionară teza sa, coerența și consistența celor afirmate să cadă de acord cu ipotezele laborioase și operative acceptate de știința istoriei. Așa cum se destăinuie de la început cititorului avizat, autorul încearcă să înfățișeze o problemă imperioasă a zilelor noastre: Trăinicia stirpei românești.
Adevărurile descoperite de el nu sunt prezentate ca o revelație. Cele cuprinse în micul său opus se găsesc rătăcite peste tot. Înmănuncherea lor, sub un raționament strâns, este opera a numeroși ani trudnici de studii, verificări și anxietăți. Și a ajuns la trainica spiritualitate traco-daco-romană care ne mână mereu înainte și face să triumfe ființa interioară. A mai vorbit cineva de atunci de Spiritul nevăzut al Naturii, a cărui Rază o simte omul până în adâncul lui necunoscut? S-a cercetat conexiunea metafizică a Minții cu Materia?
Firește, cei ce se pronunță în ale știutului se deosebesc în metodă:
a) scioliștii (sciolus, scius, scire, demi-savanții), care își arată învățătura oriunde, oricând, oricum și în orice;
b) scientiștii dogmatici, care se aruncă trup și suflet în palpabil, sufocați de munți de dovezi neconcludente sau de "gramad'a de systeme celle mai contradicutóre alle sciintiei moderne," cum scrie un istoric de prin secolul trecut 1;
c) știutorii fără lauri, luați în derâdere pentru planarea lor îndelungată în conștiința timpului și călăuziți de crezământul lor total în existența Umanității spirituale dinăuntrul omenirii fizice.
Când vântul duce pe aripile lui sămânța roditoare, aceasta rămâne acolo unde are mediul entuziast spre a-și dimensiona intimitatea. Cuvântul entuziasm provine din enthousiasmos, de la enthousiazein, a fi inspirat, de la enthousia, de la entheos (en-theos), posedat de un zeu, cu sens larg de zel intens și pasionat, admirație ardentă, fervoare, sentiment extatic rezultat din presupusă inspirație sau posedare de către divinitate. Vântul e pneuma, iar sămânța e înțelepciunea. Ce studii și capacități istorice trebuie să aibă Eol spre a lăsa sămânța purtată de el să fie absorbită de mintea largă și înțelegătoare a omului prodigios?
Pentru vederea dreaptă în lume și pentru șederea în raport nemijlocit cu ea folosim singura metodă hărăzită omului, unic în sine, o metodă cu trei ramuri, direcții sau dimensiuni de gândire, omul fiind în apariția sa corp, suflet și spirit. Iată cele trei părți ale cugetării sale:
1. De la general la particular, de la Cosmos la microcos-mos, mânat de legea analogiei, axioma hermetică - Ceea ce este deasupra este asemenea cu ceea ce este dedesubt și ceea ce este dedesubt este asemenea cu ceea ce este deasupra - cu ajutorul intelectului înalt dezvoltat, a pătrunderii perspicace și a cunoașterii profunde. Căci priveliștea vieții se face în sensul de mai sus, iar dorul paradisiac (vezi nostalgia paradisului la Novalis) își strânge forțele într-un punctum saliens spre a străpunge întunericul până la lumina edenică unde își va scălda tihna în acel "ospăț al eternității," cum îi ziceau dacii.
2. Dinăuntru în afară, de la centru spre periferie, un centru care este peste tot și cu o circumferință care nu este nicăieri (machina mundi, quasi habens ubique centrum, et nullibi circumferentiam, - Pascal, Cusa, Pitagora, Hermes), cu ajutorul intuiției larg și îndelung folosite, a rațiunii pure și a spiritualității ascensive. Comprehensiunea ultimă vine dintr-un colind de nicăieri spre centrul totalitar, ca o călcare a drumului de întoarcere.
3. De la Creator la Creație, cu ajutorul identificării, comuniunii, teofaniei, conștiinței unitare și totalitare.
Numai când insul va ajunge aici va ști cu adevărat ce cere Întregul de la el, ce vrea Totul de la parte.
Istoria ne învață să știm Trecutul și să cunoaștem Viitorul în Prezentul dominant, fără opunere și tăgadă din partea Naturii, a Timpului și a Spiritului.
Aceasta duce la perceperea relației dintre frumusețea pământească și Adevărul etern. Firul acesta e Viața însăși și merită să ni-l însușim prin trăire de la starea de amoebă până la Buddha, fără catene existențiale. Jertfirea necurmată face istoria lumii.

De minimis non curat lex.
Elie Dulcu


1 Grigore George Tocilescu - Dacia înainte de romani, București, 1880

Copyright © 1998-2004 Vip PLUS Computers
VipNET® este marcă Vip PLUS Computers SRL.
All rights reserved. Version 5.0